De ce ți-e frică...

După cum se plângea toata lumea, nu exista examen mai greu decât cel de la materia numită Contracte translative de drepturi. Cică ”la ăsta chiar se pică” (viața și realitatea ne-au arătat că ”se pică” și la celelalte 😁) sau, cum plastic s-a exprimat cineva, ”după examenul de Contracte se termină sesiunea” (nici asta n-a fost chiar așa :P). Cert este că groaza examenului de la Contracte bântuia atât de tare, încât într-o primă programare a examenelor din sesiune pentru examenul ăsta erau păstrate vreo 10 zile, în timp ce pentru cel de la Donații și testamente o zi. Pentru că ”ăla o să fie foarte ușooor”. Nici acolo n-a fost chiar așa... 

Din fericire, la insistențele unora din public, programarea inițială s-a schimbat, așa că am dat examenul de Contracte translative pe 1 februarie și a rămas cel de la Donații și testamente pentru 5 februarie. Absolut decent. Aveam 6 zile înaintea examenului, absolut suficient, având în vedere că, așa cum spusesem și eu, într-un mod foarte optimist, profesorul Dincă poate să ne pice și dacă avem o lună timp pentru învățat.😂

La ultima oră de seminar, dl. Dincă ne spusese că putem intra în examen cu ”absolut toate materialele pe care le dorim, cât timp se află pe suport hartie”. Din experiența mea de viață (chiar și aia de la 20 ani), când un profesor te lasă în examen cu absolut orice material, înseamnă că nu prea ai ce face cu el. 😂 Tot la ultimul seminar, dl. profesor ne povestise foarte amuzat, cum un coleg de la cealaltă grupă l-a întrebat dacă trebuie să învățăm pentru examen și contractele de rentă viageră și contractul de întreținere, despre care nu discutasem în timpul semestrului, iar el i-a răspuns (și aici râdea extrem de încântat😂) ”bineînțeles că nu trebuie să le învățați! Pentru că le-ați învățat deja în anul 3!”😁

Așa că, recunosc, m-am dus extrem de stresată la examen și nici prea sigură pe mine, deși învățasem. Mai mult, pentru cursul și seminarul de Contracte translative, cum am mai spus, citisem tot semestrul, răspunsesem, deci mă gândeam că probabil o să primesc ceva în plus la nota finală. Dar, știam și că ”acel ceva în plus” nu vine peste nota 4. Sau 2. Deci eram stresată. 

Domnul Dincă, pentru prima oară de când îl cunoșteam, a întârziat aproape jumătate de oră (serios, cred că este cel mai punctual profesor din facultate!) După care a intrat extrem de prostdispus (cel puțin în aparență). S-a uitat încruntat peste amfiteatru - nici nu era de mirare, aproape toata lumea se înghesuise pe randurile din spate, cred ca eram vreo 4-5 în primele bănci. Eu mă așezasem relaxată în primul rând din fața catedrei, din mai multe motive: pentru că știam că acolo nu o să se înghesuie nimeni, deci puteam să stau chiar la margine ca să nu deranjez pe nimeni atunci când voiam să predau foaia și să plec, pentru că eram absolut sigură (hahaha) că din locul ăla nu o să mă ridice să mă mute în altă parte, la fel eram de sigură că profesorul nu mănâncă oameni (deci nici un risc să stau în față 😂😂) și, în plus, niciodată în viața mea la vreun examen nu m-am bazat pe altcineva în afara de mine. S-a dovedit că am avut dreptate, pentru că în următoarele 10 minute au avut loc ”permutări” în tot amfiteatrul, pe principiul ”cei din spate vin în față”.  Următoarele 10 minute am fost anunțați că dacă avem telefoanele mobile la noi deja am încălcat Regulamentul studenților în facultatea de drept... și dacă nu dorim să îl încălcăm și mai mult să punem toate telefoanele mobile pe catedră cu fața în jos și închise. A început pelerinajul la catedră... După alte 10 minute, ne-a anunțat că trebuie să fim foarte siguri că nici un telefon nu se va deschide în timpul examenului, pentru că altfel ”eu personal mă voi ocupa de exmatricularea studentului respectiv”. Alte 5 minute de pelerinaj la catedră, pentru că fiecare voia să fie sigur că și-a chiar închis telefonul (inclusiv eu!). După care ne-a anunțat ca vom primi câte o foaie și nu avem voie să scriem răspunsurile decât pe foaia respectivă, care ”vă este arhisuficientă” (n-a fost), orice altă foaie nefiind luată în considerare.  Iar nu în ultimul rând, ni s-a spus că, având în vedere că avem toate materialele la noi, orice interacțiune este interzisă și va fi sancționată ”nu cu exmatricularea de data aceasta, ci cu eliminarea din examen”.  După jumătatea de oră ”administrativă” deja nu mai aveam nicio emoție, eram epuizată psihic și enervată. Tensiunea s-a risipit de tot în momentul în care aplecați asupra foilor primite, într-o liniște mormântală (vezi punctele de mai sus) s-a auzit un sunet de Windows care pornește și toată lumea și-a ridicat privirea șocată, numai că să îl vadă pe dl. Dincă la catedră, cu laptopul deschis și un zambet oarecum vinovat și mâna ridicată în semn de scuze 😄.
Următorul șoc l-am avut după ce am citit întrebările din foaia de examen (4 la număr), pentru că păreau extrem de simple. Adică după ce mi-am prins urechile în spețele prof. Rizoiu, spețele de la examenul de Contracte erau extrem de clar formulate (și scurte, așa cum ne avertizase însuși prof. Rizoiu 😄).  Fix materia discutată la seminare, adică în mintea mea se plimba o singură întrebare - ”de ce se spune că e atât de greu?!” Prima jumătate de oră mi-am pierdut-o incercând să mă prind care e poanta, pe principiul sigur nu se poate să dea fix ce s-a discutat și ce gasești și prin cod/tratate. Până la urmă nu a fost chiar așa usor, pe la subiectul 3 mi-am prins urechile în a doua ipoteză a speței și n-am scris chiar rezolvarea care trebuia, iar la primul subiect se pare că trebuia să faci referire și la o servitute, pe care cred că doar profesorul a identificat-o în speța respectivă, eu n-o vad acolo nici în ziua de azi 😀 (but I'm no genius, so...).
După mai bine de o lună de la examen (eu râdeam că nu ne-a dat rezultatele pe 8 martie, ca să nu ne strice ziua, colegele m-au asigurat că pot sta liniștită, nu se împiedică domnul profesor de asemenea subtilități 😂), în ziua de luni, 11 martie, s-au publicat și rezultatele la Contracte translative de drepturi. Urmarea a fost că am tras involuntar un țipăt care mi-a asurzit parțial colegii de birou și a întors spre mine multe fețe indignate. Luasem 8.

Sesiune, sesiune

Aș putea spune că sesiunea a început într-o zi de vineri. Mai exact pe 18 ianuarie 2019. Pe 21 ianuarie aveam primul examen, la Garanții civile. Simțeam o oarece groază de examenul ăsta, pentru că, na, am mai făcut garanții cândva prin anul II, la sfârșitul Teoriei Obligațiilor și cine naiba punea accent pe ele la momentul ăla, când materia obligațiilor e atât de grea și sunt atatea mai ”importante” de învățat - mai exact, termini cu raspunderea civilă delictuală și transformarea obligațiilor, ajungi la garanții, citești puțin, te gândești că doar n-o să îți cadă tocmai din ele, te întorci la raspunderea civilă delictuală și mai repeți 😂. Cam așa ceva. Și asta chiar dacă profesorul Rizoiu ne-a zis că principala condiție ca să trecem examenul e să ne prezentăm și că el nu e din ăla ”nașpa” care să pice. No, bine.

Mi-a fost clar de la un anumit moment, în timpul semestrului, că nu o să reușesc să învăț în sesiune dacă învăț doar seara acasa. Prin urmare, mi-am luat zile de concediu - de odihnă, fără plată, tot tacâmul. Pentru examenul de luni mi-am luat doar ziua examenului, am zis ca vineri jumatate de zi plus tot weekendul o sa fie suficient. 

Când am ajuns acasă am realizat că e cam dezordine și nu pot să învăț așa. După care m-am apucat să spăl vasele și mi-am dat seama că și scurgătorul de vase ar trebui spălat. Am continuat așa vreo 2 ore. Noroc că era iarnă, că altfel aș fi spălat și geamurile în loc să mă apuc de învățat. Uitasem ca singurele momente în care te apucă dragul de curățenie generală sunt cele în care ești în sesiune. Fix ca la 20 ani!

După care, totuși, m-am apucat de învățat. Și, parcă-parcă, materia nu mai părea așa scârboasă, am făcut și grilele din anii trecuți (ne dăduse modele de subiecte - culmea, unele se repetau), așa că luni înainte de ora 4 (la 6 aveam examen), am început să mă simt chiar încrezătoare în cunoștințele mele.
Prima surpriză - intru în A3 unde aveam examenul și văd o grămadă de fețe necunoscute! Ies afară, convinsă că am greșit sala. Verific pe telefon - examenul trebuia să fie în A3. Intru la loc. Mă uit mai atentă, văd și fețe foarte cunoscute care mă priveau amuzate. Îmi dau seama că nu am greșit amfiteatrul, dar la examen, în sfârșit, au ajuns și ceilalti 25-30 colegi care nu au venit niciodată în timpul semestrului 😁. Mă așez relaxată undeva prin al treilea rând, vine și dl. Rizoiu, începe să ne numere și oftează că suntem numai 49 (trebuia să fim 50). Ne spune să stăm relaxați, subiectele sunt accesibile, avem voie cu codurile, avem timp berechet, să nu ne speriem că speța e foarte lungă, să o citim cu atenție că el vrea răspunsuri scurte și la obiect, și începe să împartă foile...

La ultimul seminar de la Actul juridic civil, cel la care ne-a dat modele de subiecte (și m-a făcut pe mine indirect stupidă 😁), profesorul ne-a zis prima oară să nu ne speriem de speță, că e lungă, dar nu e grea, că ”eu, față de prof. Dincă, dau spețe lungi cu răspunsuri scurte. La el o sa vedeți invers, spețe foarte scurte, la care trebuie să scrieți mult.” E, și în momentul ala o colegă, brusc inspirată, s-a gândit să pună următoarea întrebare: „din experiența dumneavoastră puteți să ne spuneți dacă au fost persoane care nu au terminat niciodată masterul ăsta pentru că nu au trecut de dl. Dincă?” Noi, cei 7 sau 8 studenți prezenți am fost pe jos de râs, dl. Rizoiu a râs, dar parcă nu așa cu poftă, după care, cu o expresie curioaso-amuzantă a întrebat-o „așa tare v-a speriat Răzvan?”. E, cumva în momentul ăla eu am citit în ochii lui, prin spatele ochelarilor, o promisiune făcută lui însuși 😂😂. Și cred că am avut dreptate, pentru că în momentul în care am început să citesc subiectele, mi-a picat fața - grilele ar fi trebuit să aibă o singură variantă de răspuns, de ce mie mi se pare că ar avea mai multe?! 😀 Zău, a zis că o să fie simplu, că el nu e „din ăla nașpa” care pică, tocmai acum l-a apucat??! Panică, panică, panică, peste care o voce interioară îmi șoptea că sunt bătută în cap și nu aveam ce căuta aici! Am pierdut în mod inutil (prea mult) timp prețios la grile, după care mi-a rămas prea puțin pentru speță, speță pe care am citit-o haotic, în timp ce aceeași voce interioară îmi cânta veselă „o să pici, o să pici”. Speța avea o tonă de date, iar eu prea târziu m-am gândit să îmi scriu pe ciornă cronologia evenimentelor, am luat-o pe un fir care s-a dovedit a nu mă duce nicăieri, potrivit codului civil, m-am pălmuit mental că nu  mi-am luat la mine și codul de procedură civilă, înainte să dau foaia am sărit direct la subpunctul care se referea la o scrisoare de garanție bancară (dacă nici aia! 😂), am dat foaia de examen și am ieșit din sală tristă.

Pe hol mulți colegi se plângeau că a fost „nașpa”. Ok, deci nu sunt numai eu nebună. Ori bătută în cap. Ne-am dus la Catedra de drept privat, unde a promis profesorul că afișează baremul după examen - mi-am făcut loc, am calculat, făcusem de 5. Mi-am amintit că a zis ca mai dă ceva și pentru prezența la cursuri/seminare, știam că am prezență, m-am bucurat că am trecut și am plecat acasă, cu promisiunea să învăț mult mai bine pentru examenul de vineri, 25 ianuarie, de la Teoria actului juridic.

Și am învățat. Învățat, învățat, învățat (vorba lui Lenin 😂). Joi terminasem de trecut o dată prin materie și m-am apucat de repetat, vineri am repetat restul, de la 6 după amiaza aveam iar examen. Pe la 5 am zis să plec să fiu devreme la facultate, am chemat un uber și, când să ies din scară, am realizat că e patinoar. Adică nu puteai pune piciorul stâng lângă piciorul drept și să mai și înaintezi. 😐 Când am ajuns pe trotuarul din față de la Drept am simțit că mă trec călduri - acolo picasem cu 2 ani înainte pe gheață de am ajuns la urgențe. Culmea, trotuarul mult mai decent decât mă așteptam. Cand am zis că am scăpat, că intru în curte - surpriză! Curtea facultății oglindă! Vreo 2 portari stăteau relaxați și se uitau la noi, studenții, cum ne pregăteam la fiecare pas de un țukahara cu șurub, urmat de triplu salt 🙈. În dreptul scărilor - o tipă mă privea insistent și zâmbind. M-am gandit - damn it, mă cunoaște, iar eu habar nu am cine e! Nope! Se uita la mine pentru că păream mai sigură pe picioare (bahahaha, dacă ar fi știut!), ca să mă roage să o ajut să urce scările.
Dap, am ajuns la examenul de Teoria actului juridic civil cu o necunoscută ținându-mă de braț pe scări, iar cea mai mare reușită a zilei a fost că am făcut cumva de nu a ajuns niciuna din noi la urgențe în seara aia!

Cred că am așteptat vreo 15 minute după ora 6 să vină profesorul. La un moment dat știu că mi-a zis colega mea „ha ha, noi îl așteptăm aici, iar proful poate zace în vreun sanț cu piciorul rupt, la ce e afară!” Totuși, ușa s-a deschis și a intrat prof. Rizoiu foarte întreg, cu subiectele de examen în mână. Ne-a anunțat că am luat toți la Garanții, iar la Teoria actului juridic nu ar trebui să ne fie frică, pentru că e materia pe care am dat-o la toate examenele de până acum, inclusiv admiterea la master. Nope, nu ne-a fost frică. Cu toate astea, unii dintre noi au picat...

Pentru ca na, dacă Răzvan Dincă ne poate face să ne fie frică de el, de ce nu ar putea și Radu Rizoiu, ce, el e  mai prejos?! 😂

Când s-au afișat rezultatele, am constatat cu surprindere că am luat 6 la Garanții civile (unde sigur am primit ceva pentru prezență) - surpriza plăcută și 7 la Teoria actului juridic civil - surpriza neplăcută. Pentru că, deși toată lumea s-a plâns că la al doilea examen a fost mai greu (unde s-a și picat, cum am spus), mie mi-a parut mai simplu, na, și materia mai prietenoasă, la speță am abordat toate întrebările (mi-am făcut plan cronologic, nu ca prima dată), nu am răspuns fix ca în barem, dar ne spusese că atât timp cât argumentăm, acceptă și o altă rezolvare. E, se pare că abordarea mea nu i-a fost pe plac, pentru că nici măcar ceva în plus pentru prezență nu am mai primit, deși aveam mai multe prezențe la Teoria actului juridic decât la Garanții civile.

Whatever, a trecut. 😁

Drept - Primul semestru de master

Cam în seara în care am ajuns acasă după deschiderea de an universitar (pentru că am mai avut niște treabă de rezolvat, dacă tot aveam o zi de concediu, nu că m-ar fi ținut oamenii ăia în Aulă până seara!) am realizat că o să am o problemă. Sau că am deja o problemă!😀 Și anume cum Sfinte Sisoe o să reușesc zilnic (ZILNIC!) să am programul de la 7 dimineața la 8 seara! M-au ajutat în acest sens și - zice-se - noile reguli Aracis, potrivit cărora, am înțeles, nu mai pot figura mai puțin de 2 ore de seminar. Așa că în zilele în care știam din orarele din anii trecuți că am 2 ore de școală (de exemplu miercurea), acum am descoperit că am 4 ore... Pentru că, na, dacă tot s-a modificat seminarul de la o oră la 2 ore, de ce nu ar face la fel și cursul!

Cea mai amuzantă amintire în sensul ăsta a fost dintr-o dimineață, cred prin a doua sau a treia săptămână de școală, în care, atunci când a sunat ceasul la 5.30 dimineața, am fost ferm convinsă că am să mor de oboseală, iar primul gând care mi-a venit în minte a fost ”yeeey, o sa ma odihnesc!”😂 Yeap, that bad. În același timp, oglinda mi-a reamintit în mod dureros că după o vârstă cearcănele trec mult mai greu ca în tinerețe. Adică deloc.😁

Dincolo de oboseală (și de alte probleme), din octombrie până acum am fost mai fericită decât în toți anii aștia. M-am simțit fericită și când stăteam pe hol la școală și mă uitam pe geam în curte - simplul gând că pot privi din nou același peisaj sau că mă pot plimba pe acele holuri... clar, facultatea asta are încă darul de a-mi picura fericire în suflet!

În prima zi nu s-a facut nici un curs - am fost anunțați  că vom începe cursurile marți.
În mod normal, lunea am avut curs și seminar de Teoria actului juridic civil cu profesorul Radu Rizoiu. Tot cu profesorul Rizoiu aveam curs și miercurea, Garanții civile. E, luni m-am dus eu, nu s-a făcut, miercuri a venit domnul profesor, dar nu am putut eu să ajung, lunea următoare eram plecată din țară, (pentru că vineri, pe 5 octombrie, a fost ziua mea și am zburat la Viena), prin urmare prima oară m-am văzut cu profesorul Rizoiu miercuri, pe 10 octombrie. Când, evident, prezentările fuseseră făcute de mult, așa că aș putea spune că ”necunoscuți” am rămas până la sfârșitul semestrului! 😄 Acum, serios vorbind, deși am frecventat aproape toate cursurile și seminarele (și vorba ceea, la 8 ore pe săptămână pot spune că ne-am întâlnit, nu glumă!), Radu Rizoiu este profesorul cu care am reușit să interacționez cel mai puțin. Nu aș putea să explic de ce. El e o persoană comunicativă. Eu sunt o persoană mai mult decât comunicativă😂. El spunea lucruri foarte interesante și, îmi e mai mult decât evident, că este unul dintre oamenii cu o cultură absolut impresionantă. Cu toate astea, nu am fost pe aceeași lungime de undă, ca să zic așa, cred că am deschis gura de maxim 2 ori pe la seminare (o dată sigur, când a vorbit de scrisoarea de garanție bancară, ca na, dacă nici atunci!),  după care la ultimul seminar, când ne-a arătat exemple de subiecte pentru examenul de Teoria actului juridic civil, mie nu mi-a fost deloc clar un răspuns de la o grilă, am ridicat mâna și i-am zis râzând ”cu riscul de a părea stupidă, eu chiar nu înțeleg de ce e corect răspunsul x”. Domnul Rizoiu a râs și a zis ”da”. Ăăă... da, chiar sunt stupida? Da, e răspunsul x? Mda, am rămas cu întrebarea și cu surpriza aferentă (serios, chiar par stupidă? chiar sunt? 🙈). După care am ajuns la concluzia că nu o fi înțeles ce am spus, poate am vorbit prea încet, na, am și râs oarecum, nu a înțeles că am întrebat, de fapt, pentru că, totuși, chiar nu părea genul de profesor care să jignească pe cineva. Chiar și indirect. Ba chiar părea simpatic. Am rămas și cu regretul că nu am reușit în 8 ore*14 săptămâni să comunic cu el. Poate dacă ajungeam la primul curs...

Cu totul altfel a fost situația la cursul de marți - 4 ore (curs și seminar) de Contracte translative de drepturi cu profesorul Răzvan Dincă. Eram extrem de curioasă să îl cunosc, am auzit o grămadă despre el, în plus pe vremea mea (maică!😀) nu am avut nici o tangență cu el - terminase facultatea de puțin timp, era preparator cred, nu a predat nimic la grupa noastră. Auzisem că e foarte bun - profesor, practician - și extrem de exigent. Prin urmare, m-am pregatit sufletește pentru cele 4 ore. Și de ce am spus că a fost cu totul alta situația? Pentru că, surpriză, domnul Dincă nu a venit!😂 Și-a trimis în schimb asistentul care, pe mine cel puțin, nu m-a impresionat în mod deosebit. La inceput ne-a zis că „l-a insarcinat dl. profesor să ne pună pe fiecare să îi povestim pe scurt despre noi (ca să ne cunoască, să știe ce așteptări avem șamd) și să își noteze despre fiecare”. Ăăă... nu prea mi-am dat seama cum ai putea cunoaște pe cineva prin ”mandatar”, dar whatever... E, eu fugind de la birou, am ajuns aproape la fix, când începea ora, sala deja plină, am găsit loc undeva în spate. Poate sunt eu defectă, dar îmi e greu să vorbesc despre mine unui om pe care nu îl vad - pentru că el a dovedit un profund atașament de scaunul de la catedră (de care a stat lipit tot timpul), iar eu n-am o statură impozantă, prin urmare aveam impresia că vorbesc cu Oz (Vrajitorul din Oz😛). Și cam așa a decurs tot cursul/seminarul. În plus, ne-a ținut 4 ore cu singură pauză mică, pentru că ne-a zis ca încearcă să se lase de fumat, iar eu am crezut că o să mă usuc până ajung la o apă plată (apropo, nu s-a lăsat de fumat nici acum, l-am vazut fumând în curte, deci sacrificiul nostru a fost în van)! O saptămână mai tarziu nu am ajuns eu - abia venisem înapoi de la Viena și eram frântă și chiar și așa aș fi vrut să merg, dar m-am gândit că dacă profesorul iar nu vine, parcă aș putea renunța la încă 4 ore cu asistentul-cel-lipit-de-scaun, așa că nu m-am mai dus. În mod evident (Murphy is alive and kickin' 😝), a venit Dincă! Așa că am ratat cumva o primă întâlnire și cu el, deși nu sunt sigură că s-a mai făcut schimb de curtoazii. M-am dus o săptâmână mai târziu, când amabilitățile se terminaseră de mult, numai bine ca să am impresia că m-a lovit un bloc de beton. Cursul și seminarul de Contracte translative de drepturi se confundă, totul e interactiv, iar dacă nu te pregătești (sau nu esti un geniu bine pregătit de la mama natură) nu ai nicio șansă să înțelegi ceva. Și cu siguranță nu e nici locul ori momentul să dormi liniștit în bancă, dacă asta ți-ai propus, pentru că profesorul clar nu are de gând să poarte un monolog. Eu sigur nu mi-am propus să mă duc undeva ca să dorm, nu de alta, dar puteam dormi bine-mersi și mult mai confortabil la mine acasă, după 9 ore la birou, așa că m-am pus pe citit intensiv în weekend, pentru că a părea tâmpită nu a fost niciodată activitatea mea preferată. Și nu, nici să vorbesc și să spulber orice îndoială nu îmi doream mai  mult! 😁 Prin urmare, după niște prime cursuri/seminare în care mă gândeam că ”eu n-o să termin niciodată masterul ăsta, cine naiba m-a pus, acum o să mi se ducă self-esteem-ul sub nivelul mării!” și ”dar de ce pisici nu poate să predea ceva înainte sau să ne dea o bibliografie sau să ne spună ce avem de citit pentru seminarul următor” (cum făcea Rizoiu), am realizat că deveniseră cursurile/seminarele mele preferate, iar dacă după celelalte materii plecam spre casă frântă (na, trezit la 5.30 dimineata, la 7 eram la birou, 8  ore jumate pe acolo, la 16 la facultate), după orele de marți cu profesorul Dincă aveam o energie fantastică, de mă gândeam că aș putea să mă duc în Centrul vechi și să stau și într-un club până dimineața, ca la 20 ani! Trăgând linie, a fost profesorul de la care am învățat cel mai mult, metoda lui de predare e clar superioară celei clasice (mai ales dacă te duci la master pentru că vrei să înveți, nu pentru că mai vrei să fii student un an, să îți mai dea părinții bani și să te mai alegi cu o diplomă, care oricum nu îți ajută la nimic), iar exigența lui, legendară deja, aș zice că pleacă de la faptul că el e genial și îi privește pe toți de la nivelul lui, prin urmare cred că i se pare că studenții nu vor, nu fac eforturi suficiente să se ridice la nivelul ăla, nu că n-ar putea să o facă. Așa că, pot spune, după primul semestru de master, că Răzvan Dincă a devenit profesorul meu preferat. În plus, am apreciat enorm la el disponibilitatea - de fiecare dată când am avut ceva de întrebat, chiar dacă era după ce se terminase ora și, deci, pe timpul lui, neplătit, a avut răbdarea să stea și să îmi explice orice, oricât, până am înțeles, fără să se grăbească, să dea semne de nerăbdare, enervare sau plictis ori să își strângă lucrurile în timp ce vorbea cu mine.
Una din cele mai simpatice amintiri cu domnul profesor Dincă este de la primul curs la care am reușit să ne întâlnim (hahaha). Practic, de la 2 la 4 era un seminar cu grupa 1, din care făceam parte și eu, de la 4 la 6 curs cu toată lumea, iar de la 6 la 8 seminar cu cealaltă grupă. E, eu, neavând cum să ajung de la 2 la 4, am vrut să îl rog să mă primească la seminare o dată cu grupa cealaltă, de la 6 la 8. Prin urmare, la finalul cursului, eu, auzind că le-a spus colegilor ca de acum înainte toată lumea să vină la seminar potrivit orarului, m-am gândit cum să îl abordez pe domnul profesor, astfel încât să îl fac să înțeleagă că nu e un moft, eu chiar nu am cum ajunge de la ora 2. Așa că, în momentul în care a terminat cursul, eu, făcându-mi loc printre colegii de la prima grupă care își strângeau lucrurile, m-am proptit în fața profesorului și, lovită brusc de inspirație, m-am gândit că rugămintea mea ar avea o mai mare greutate dacă încep în felul următor: ”domnule profesor, știți, eu am terminat facultatea asta acum mai mulți ani”, după care mi s-a părut că nu am accentuat suficient de tare, așa că am continuat ”acum mult mai mulți ani”. Fața profesorului - priceless! - cred că își mușca limba să nu-l bușească râsul, în același timp chinuindu-se să înțeleagă unde mama naibii vreau să ajung cu așa o introducere!

După ziua de miercuri, în care am avut, cum am zis, Garanții civile tot cu Radu Rizoiu, venea ziua de joi. E ziua de joi avea ceva aparte. Pentru că, atunci când m-am gândit să mă duc să dau examen la master în facultate, m-am gandit la cei 2 profesori preferați ai mei din vremea când eram studentă. Na, au fost foarte mulți profesori care mi-au plăcut mult, aș spune chiar că majoritatea, dar preferați îmi rămăseseră doi - profesorul Valerian Cioclei, cu care am făcut cursurile de Criminologie și Drept penal - partea specială și profesorul Romeo Popescu, cu care am făcut Dreptul Proprietății Intelectuale în anul 2 și la ale cărui cursuri de Succesiuni de la seria III ne strecuram în anul 3 (despre cursurile seriei mele de Contracte speciale și Succesiuni aș prefera să nu vorbesc!😞). Cum am ajuns să aleg un master în care să aprofundez drept civil am mai spus deja, prin urmare am vrut să fiu sigură că o să îmi predea măcar la o materie unul dintre cei doi profesori preferați ai mei. Și am reușit - joia am avut curs și seminar de Donații și Testamente cu profesorul Romeo Popescu. Din fericire, și partea din tot dreptul civil care mi-a plăcut cel mai mult întotdeauna. Din păcate, singurul curs din programa de master care a rămas cu o oră! Bine, și 2 ore de seminar, dar în total cel mai scurt dintre toate. Cred că e profesorul pe care eu l-am ”chinuit” cel mai tare, pentru că, fiind materia care îmi plăcea cel mai mult, am pus o grămadă de întrebări, nu am lipsit de la niciun curs și niciun seminar, iar, în plus, mi-am ales și lucrarea de disertație la domnul profesor și m-am străduit să fiu foarte conștiincioasă, așa că, la final, cred că profesorul Romeo Popescu ajunsese să-și dorească să fugă undeva departe numai când mă vedea pe holul facultății!😂

Vinerea, cea din urmă zi din săptămâna ”școlară”, am avut curs și seminar de Regimuri Matrimoniale. Cursul de la 2 - lucky me, că vinerea terminam la ora 1 serviciul, că altfel nu aș fi avut nicio șansă să ajung vreodată. Cursul îl făceam cu doamna profesor Marieta Avram, iar seminarul cu doamna profesor Cristina Nicolescu, fix aceeași formulă în care făceam Dreptul familiei în anul 3 (asta nostalgie!😊) Doamna Marieta Avram predă cursuri frumoase și relaxate, iar despre doamna Nicolescu, ce să spun - era seminarul la care discutam spețe de plăcere. Cred că o să râd multă vreme de acum încolo aducându-mi aminte de speța cu A (un el) care (după ce în prealabil se căsătoriseră și își aleseseră un anume regim matrimonial), divorțând de B (o ea), după ce își pun problema cum să împartă bunurile dobândite în timpul căsătoriei, pleacă la un turneu de tenis și îl cunoaște pe C, prilej cu care ajunge la concluzia că tot bărbații sunt mai buni! 😂😂

Despre sesiune și alte aventuri, cu altă ocazie.😀

Back to school :D

Yeap. Dorul de facultate m-a readus la scoala, dupa 14 ani. Sau 15? Na, depinde de cand calculez - de cand eram anul 4 sau de cand am terminat-o. Oricum nu e mare deosebire. 🙈

Ma cam chinuia gandul de aproape un an. Sa incerc sa schimb ceva. Sa o iau de la capat.  Ca au trecut prea multi ani si parca m-am plafonat (doar parca? 😒). Ca mi-am dorit ceva, acum multi ani, si n-am reusit si am lasat-o balta. Si poate nu mi-am dorit destul, ca stii vorba aia „daca vrei destul vei gasi o cale, daca nu vei gasi o scuza” sau cam asa ceva. A, si gandul ca am avut profesori fantastici si n-am stiut sa profit de asta destul. Cam toate adunate. 

Intai, prin ianuarie, de pe 2 (parol!), am inceput sa citesc civilul de anul I. Pfooa, mi s-a parut fantastic. O mica problema - era Civilul lui Boroi, scris pe vremea mea (maica 😁), deci pe vechiul cod. In paralel, cautam si prin cod (ala nou) - cam cand am descoperit ca eroarea de drept poate fi invocata acum, in anumite conditii, ce-i drept, mi-a dat cu ”eroare” 😂. Am pus mana pe o carte de civil scrisa de cineva de la o facultate particulara. Cumplit scrisa. Dupa o luna am realizat ca n-am ajuns la capitolul 2. Deci, ca n-o sa fac mare branza daca ma apuc sa invat asa, de amorul artei, ca sa dau vreun examen de admitere. Asa ca am schimbat tactica. Am amanat examenul de admitere la INM si l-am inlocuit cu examenul de admitere la master. Master de Drept Privat. De ce? Pentru ca pe mine civilul ma ingroapa, nu penalul. Si pentru ca in penal mai am o diploma de studii postuniversitare, din 2005, la Academia de Politie. Inca nu m-am dus sa-mi ridic diploma de acolo, cam asa mult a contat in toti anii astia. 

Buun, si daca m-am hotarat, am luat frumos materia din programa si m-am apucat de invatat. Cu Noul Cod Civil comentat si adnotat de data asta, nu cu cai verzi pe pereti. Dupa ce am trecut prima data prin materie, m-am apucat sa fac grilele de anul trecut. Si am facut cam de 5. Moment in care am realizat ca invatatul dupa o varsta nu mai e ca la 20 ani... (insert sad emoticon here) 

Asa ca m-am apucat de invatat mai serios, ca deh, vine tineretul din urma si concurenta e acerba. Prin urmare, mi-am pus codul pe kindle si am invatat si la plaja vara asta. 

Stiu, Codul nu se vede in poza - pentru ca era sub umbrela, cu mine 😎

Nu zic ce emotii am avut, ca aproape n-am dormit in noaptea de 11 spre 12 septembrie. Sau sentimentul pe care l-am avut urcand scarile in ziua examenului - priceless! In timp ce asteptam sa intram toti in A5 (fost Cantemir, actual Statescu), unde s-a dat examenul de admitere, incercam sa nu ma gandesc cat de batrana oi arata eu pe langa ceilalti candidati. Cand doamna Nicolescu, cu care am facut seminarele de dreptul familiei in 2003, si care a facut prezenta si ne-a impartit legitimatiile de examen mi-a zis ”domnisoara”, mi-am zis in gand ”o, da, I'm still in my 20's😎!”

Un raspuns corect m-a despartit de locurile de la buget (multumesc pe aceasta cale domnului ministru Pamblica, pentru ca a taiat Universitatii locurile bugetate la master!), dar important e cand ajungi unde ti-ai dorit, chiar daca portofelul (sau contul) iti e mai usor cu vreo 3800 lei. 

Asa ca pe 1 octombrie, la ora 10, m-am dus la deschiderea anului universitar, in Aula Magna. Dupa 15 ani, prima deschidere de an universitar. Vremea se schimbase radical cu o zi inainte, asa ca am renuntat la rochie si m-am imbracat cuminte in pantaloni si pulover. Nu toata lumea a fost, insa, se pare, pregatita sa renunte la outfitul dorit. Pentru ca am vazut o simfonie de stiluri si culori pe treptele facultatii - asta in conditiile in care afara realfeel-ul era de 1 (unul) grad! Cu plus, ce-i drept. Rochii de voal combinate cu ciorapi grosi si bocanci, sandale ce etalau degete vinete sau - preferata mea - o rochie alba vaporoasa, purtata cu dres negru opac, bocanci negri si o geaca galbena. Nici baietii nu au fost mai prejos - varietati de costum cu dungi stil pijama si pantofi cu catarama. In plus, am vazut mai multe glezne masculine decat mi-as fi dorit sa vad in aceasta viata! Deh, cand te duci la 30+ din nou la facultate, te simti ca tanti Aglaia la masa de duminica in familie - ”pe vremea mea, maica...” 😂

Tot pe vremea mea - se vorbea in romana la deschiderea anului universitar. Acum - preponderent in franceza, pentru ca venise ambasadoarea Frantei la ceremonie si deh, noblesse oblige. Avand in vedere ca franceza mea in prezent se limiteaza la conjugarea verbelor auxiliare la indicativ prezent, e de la sine inteles cam cat de captivant a fost discursul. Noroc ca n-a durat mult. 

Premiul zilei - cu coronita - l-a primit soferul de la uber cu care m-am dus la facultate. Cand a facut stanga pe Podul Hasdeu, ca sa poata intra pe Bd. Kogalniceanu, m-a intrebat complice ”Sunteti cumva profesoara aici, la Drept?” 😁 Nu m-am putut hotari daca ar trebui sa ma bucur ca par a avea prestanta unei profesoare de la Drept sau sa simt din plin ecoul loviturii de tigaie in cap?😕

Fotoliul

In casa in care am crescut, casa bunicilor mei, exista un fotoliu, in sufragerie, la geam. Un fotoliu mare, cu arcuri, extensibil, cu brate din lemn si tapiterie verde. Bunicul meu l-a cumparat de la cineva cand eu aveam vreo 4 ani, parca, iar de atunci, timp de vreo 20 ani, fotoliul nu s-a miscat din locul lui de la geam.

Cand eram mica, intram in el cu totul, ma puteam culca pe el linistita, fara sa fie facut pat.

Un pic mai tarziu, peste cativa ani, ma rugam de ei sa il faca pat sa dorm pe el (eu dormeam de obicei cu bunica, pe recamierul din dormitor), pentru ca aveam impresia ca dorm in tren. Sau in avion, asa imi imaginam eu, copil, ca se doarme in avion.

Niste ani si mai tarziu, adolescenta, ma asezam pe el, imi trageam picioarele si imi strangeam genunchii la piept de fiecare data cand simteam ca ma apasa ceva. Acolo stateam si invatam cand mergeam la ei intr-o pauza mai mare intre ore la liceu, intr-a 10-a, pentru ca lumina venea din partea stanga, direct pe geam si era cel mai bun loc.

Apoi, la inceputul clasei a 11-a, bunicul meu a murit si cu el o parte din lumea mea... Mult timp dupa, cand mergeam la bunica, ma asezam pe fotoliu, in aceeasi pozitie, imi luam genunchii in brate si ma gandeam la toate, la dorul de el, de viata dinainte, la copilarie...

In facultate deja, de fiecare data cand ma simteam trista, acolo, ma duceam pe fotoliu. Bunica se aseza pe canapea si stateam amandoua in tacere, asa. In anul I, cand mama era in spital si eu am stat doua saptamani cu bunica-mea, acolo, pe fotoliul vechi, stateam si invatam pentru seminare, acolo imi traiam spaimele, in tacere, fara sa plang, pentru ca imi era groaza ca mama ar putea sa aiba ceva mai grav si nu voiam sa o sperii si pe bunica-mea.

Mama a fost bine, ”a scapat” doar cu o hernie de disc... Anii au trecut, eu am terminat facultatea, canapeaua si fotoliul copilariei mele au fost schimbate cu o canapea si 3 fotolii mult mai noi, de la matusa-mea. Bunica a imbatranit si nu a mai putut sa stea singura in casa, s-a mutat cu mama. Niste ani mai tarziu dupa, am renovat apartamentul copilariei mele si m-am mutat in el.

In locul de la geam e o canapea mare si, fix in locul fotoliului, e sezlongul canapelei. Si acum, dupa atatia ani, ala e locul meu preferat. Si, totusi, dupa atatia ani, de fiecare data cand ma simt trista, cand se aduna gandurile sau cand simt cum ceva se prabuseste in mine, cand inchid ochii, vad fotoliul. Ma gandesc ca o sa ajung acasa, ma ghemuiesc, imi stang genunchii la piept si o sa ma simt mai bine. Dar cand inchid ochii, nu vad canapeaua mea mare, noua, confortabila. Vad fotoliul vechi, cu tapiterie verde, al copilariei mele. Si ma vad pe mine copil, copilul care se strangea ghem, cu genunchii la piept, pe acel fotoliu.

Facultatea de Drept (III)

Pozele imi apartin. Nu, nu sunt  cumplit de strambe, it's a signature! 

Pentru ca intr-o vineri, 1 septembrie 2000, am avut examen de admitere. Am avut fix 9 luni sa invat. Nu, 9 luni fara o zi. Am calculat din acea zi de 1 decembrie 1999, cand am urlat unii la altii in casa, incercand sa-i conving pe mama si fratele meu ca trebuie doar sa invat, fara pauza. Nici o clipa in tot timpul asta nu m-am gandit ca exista alta posibilitate decat sa intru. Nici macar atunci cand mi-a zis taica-miu ca n-am sa reusesc niciodata. Am respins orice posibilitate cat de mica. Nu mi-am permis nici macar sa-mi fie frica. Asta imi aduc aminte, ca n-am avut momente de panica. Stiam ca daca las panica sa intre, fie si pentru o clipa, as admite ca exista o posibilitate mica-mica sa nu reusesc. Iar daca acceptam posibilitatea asta incepeam sa pierd lupta. Iar asta nu puteam sa las sa se intample vreodata, pentru ca, asa cum am mai spus, fusesem in iad si stiam cum e acolo.

A fost primul examen la care a stat cineva si m-a asteptat. Nici cand am dat admiterea la liceu nu m-a asteptat nimeni, mama m-a condus si a plecat. La fel si la admiterea din '98. Acum mama si-a luat o zi de concediu si a stat cu mine. Ea si cu prietena mea. Au stat impreuna afara si m-au asteptat, la Universitate, in fata Facultatii de Matematica. Da, da, Facultatii de Matematica! Pentru ca numai mie mi se putea intampla ca, dupa 2 ani (aproximativ) de Politehnica, sa dau la Drept si la examenul de admitere sa fiu repartizata in Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti! Cand s-au terminat inscrierile, eram cam 4200 si ceva de candidati. Pe 300 locuri! La un calcul simplu, eram cam 14 pe un loc. E, atata amar de lume nu avea cum sa incapa numai in salile Facultatii de Drept, asa ca ne-au repartizat si in alte facultati ale Universitatii.

Nu m-am gandit nici o clipa nici la cati suntem pe loc. Stiam ca nu conteaza decat ce fac eu. Asta mi se repetase la examenul de admitere la liceu - nu trebuie sa te gandesti ca ala de langa tine sau din fata sau din spate sunt mai buni ca tine, nu, concurenta ti-o faci tu! La asta m-am gandit si eu tot timpul. Stiu ca supraveghetorii ne tot spuneau sa nu vorbim intre noi, iar eu ma gandeam de ce naiba am vorbi intre noi, ca doar nu o sa ajuti concurenta!

Imi lasasem telefonul acasa - da, in anul ala primisem si eu telefon mobil! Mai exact, il primisem mai mult ca o necesitate, mi l-a cumparat fratele meu, pentru ca pleca mult din tara cu job-ul si ii era mai simplu sa sune de pe mobilul lui pe mobil decat pe fix. Il vad si acum, era un Alcatel One Touch Easy portocaliu, cu o antenuta mica, care se putea intinde, eram atat de incantata de el! L-am lasat acasa, ca sa nu am grija lui, oricum nu aveam ce face cu el. Mama nu avea, prietena mea nu avea. A ramas ca dupa cele 4 ore sa ne vedem in fata facultatii, unde ma lasasera. Numai ca eu dupa 3 ore am terminat. Tot. 50 de grile la romana, 50 de grile la economie, fiecare grila 1 punct. Le-am facut pe rand, cu calm. Le-am verificat de cate 2 ori. Am rezistat 3 ore inauntru, tot reverificandu-mi cerintele si raspunsurile pana cand am predat foile cu maini tremurande si am iesit. Si asa m-am plimbat o ora pe bulevard, ca nu aveam nici telefon, nici bani (si aia m-am gandit ca mi-ar fi inutili!) pana s-a facut timpul sa ne intalnim in fata intrarii de la Matematica. De fapt, in fata Librariei Eminescu, care era chiar vizavi.

Nu-mi mai aduc aminte ce am mai facut in ziua aia, stiu ca eram ca in transa. Cred ca atunci am aflat ca a nascut Esca (nu ca m-ar fi interesat!) Era prima zi in care ma relaxam dupa o munca de atatea luni. Cred ca si taica-miu m-a lasat in pace - nu mai era amuzant, probabil, daca nu putea sa ma chinuie cand aveam de invatat.

A doua zi, dupa-amiaza, m-am dus cu mama la facultate, stiam ca se afiseaza grilele si raspunsurile corecte. Na, nu era inca epoca internetului! Stiu ca ne-au facut adresa de e-mail in anul I si pana am terminat anul IV cred ca aveam 14 e-mail-uri, atat de mult era folosit internetul in comunicare. E, si am ajuns, tot in spatele facultatii, de fapt, daca imi aduc bine aminte, in vara aia au schimbat treptele vechi, poroase - si frumoase, in opinia mea - cu cele de marmura pe care le are facultatea si azi, asa ca oricum si intrarea se facea tot prin spate. M-am dus la varianta mea de grila, imi stiam raspunsurile, mi le notasem cred ca pe un servetel, nu imi aduc aminte sa ne fi lasat sa luam ciornele. Si cand le-am confruntat am descoperit ca am facut 88 de puncte. Ceea ce inseamna cam 8,80 ca nota, in calculul meu, na, 100 de grile, 1 punct fiecare... Si a inceput tragedia. Nu mai stiu daca am plans pe strada - era sub demnitatea mea - dar am plans acasa de am rupt. Am fost extrem de convinsa ca nu intru, ca nu am cum, sigur o sa se intre cu medii peste 9. Adica peste 90 de puncte. Taica-miu, macar, m-a lasat in pace si nu a mai zis nimic. Poate era doar fericit ca a avut dreptate! Stiu ca la un moment dat cand a venit fratele meu acasa, tarziu, si m-a gasit cu ochii rosii si inca bocind, i s-a facut mila de mine si mi-a promis ca daca pic - desi, a zis el, sunt convins ca nu pici - el imi plateste facultatea la o universitate particulara, ca sa nu ma mai intorc in Politehnica. "Dar eu nu vreau la orice facultate, eu vreau la Facultatea de Drept, aia, unica, in cladirea aia!" am miorlait printre bocete. "Ok, o sa dai din nou la anul si poate se poate echivala primul an. Dar eu sunt convins ca intri, nu o sa fie toate mediile peste 9", mi-a zis. Nici nu stiam cu cat se intrase in anul precedent. Nu ma interesase. Nu mi-am facut calcule. In momentul ala mi-am dat seama ca eu invatasem 9 luni fara 1 zi ca sa nu gresesc. Bine, poate nu sa iau chiar 10, dar sa nu cobor sub 9. Si atunci intram sigur. Nu mi-am pus nici o clipa problema sa iau sub 9 si sa-mi calculez sansele in acele conditii. Si tocmai asta se intamplase, luasem un pic sub 9, e adevarat, dar totusi sub 9.

Am plans toata noaptea. Si a doua zi, in prima parte. Era duminica, 3 septembrie. Duminica dimineata a venit taica-miu si a zis ca bunicul nu se simte bine deloc. "Poate ar trebui sa treci pe la el", mi-a zis. Bunicul din partea mamei, cel care m-a crescut si mi-a fost atat de apropiat, murise cand eu abia implinisem 17 ani. De bunicul patern n-am fost niciodata prea apropiata, dar tineam la el si el la mine, in felul lui. Fusese si el un tata ca taica-miu la un moment dat, numai ca mai mult de la distanta (era despartit de bunica-mea de multi ani) si atunci nici ca bunic nu a stiut sa se descurce mai bine. Recunosc, nu trecusem pe la el de cateva luni, de cand imi inghetasem anul la Poli. Pentru ca avea fix acelasi stil, simteam ca imi ajunge taica-miu, nu mai aveam nevoie si de ta-su (mda, a sunat urat, stiu). M-am imbracat si am zis ca merg cu mama pana acolo. Numai ca aratam atat de rau, incat mama a zis ca nu mai mergem nicaieri, amanam o zi. "Acum te duc in oras, sa te inveselesc. Hai sa cautam o comedie!" mi-a zis. Si am fost la Notting Hill, cu Julia Roberts si Hugh Grant. Cred ca am plans si in timpul filmului, serios. Eram un izvor nesecat. Nu cred ca am plans in viata mea atat pentru nimic. Poate era o defulare si dadeam afara tot stresul din cele 9 luni, dar cred ca mai mult simteam groaza ca am ratat si ca ma intorc in iad. Cred ca toate fricile pe care le reprimasem, care nu existasera pentru mine in acele 9 luni stateau acum cuminti la coada, sa intre rand pe rand. Si eu reuseam sa produc lacrimi pentru toate.

Duminica seara, tarziu, a murit bunica-miu. Si m-am simtit vinovata. N-am fost apropiati, dar nici n-am fost la el sa-l mai vad o data. Si nici nu mai era alta ocazie. Aia a fost...
A doua zi am alergat cu mama si cu matusa-mea prin oras, dupa una-alta. Era luni, 4 septembrie. Candva, seara, m-a sunat frate-miu ca intarzie, are ceva urgent de terminat, dar cand vine mergem la facultate sa vedem rezultatele, auzisem ca luni seara se afiseaza. A ajuns acasa candva pe la 11 noaptea, eu ma bagasem deja in pat, ma simteam franta. De fapt, simteam o oboseala crunta, o epuizare sora cu resemnarea. Am zis ca daca e sa pic, in aceeasi pozitie o sa fiu si a doua zi, asa ca mai bine dorm. In noaptea aia l-am visat pe bunica-miu ca pleca cu celalalt bunic, care murise cu 4 ani inainte... iar eu eram undeva pe holul de la demisolul Facultatii de Drept.

Dimineata, 5 septembrie, am mancat ceva - de fapt, cred ca am mancat ceva, pentru ca intotdeauna mananc dimineata - si am plecat cu fratele meu. Ne-am oprit un pic in parcare la Palatul Telefoanelor, isi uitase B. incarcatorul la Romtelecom, unde avusese treaba cu o seara inainte.

Stiu ca deja venise toamna, in doar doua zile, afara ploua, o ploaie marunta si rece si eu ma uitam pe geamul masinii afara, cu sentimente amestecate. Pe de-o parte imi doream sa ajungem o data, pe de alta era acelasi sentiment de noaptea precedenta – pana nu ma vad pe liste inca nu am picat. Pentru ca dupa aia mergeam la inmormantare, eram imbracata toata-n negru, ca un cioclu, si exact asa neagra imi era si starea de spirit. B. s-a intors la masina si am plecat. Am ajuns imediat la facultate, am impresia ca atunci se putea parca la intrarea in camin, nu era inchis. Am lasat masina si am luat-o prin ploaie spre spatele facultatii, unde erau afisate rezultatele. Chiar pe aleea dintre camin si facultate era o fata care impartea pliante cu admiterea la o universitate particulara. Am luat foaia cu mainile tremurande. Exact in momentul ala, frate-miu a intrebat o tipa care trecea pe langa noi care a fost ultima medie. Tipa, evident morcovita, a zis 82. El m-a strans de dupa umeri si mi-a zis “Bai, ai innebunit!”. Era o exclamatie de fericire, dar eu nu mai gandeam logic, in mintea mea a fost “e clar, am picat pentru 2 sutimi!”. N-am rationat intr-atat incat sa-mi dau seama ca era imposibil, erau 100 de grile, fiecare un punct, nu existau sutimi, doar zecimale daca transformai in nota. Dar n-am mai gandit, concluzia mea a fost ca ultima nota a fost 8,82! Am ajuns ca prin vis in spate, rezultatele se afisasera candva noaptea, deci nu mai ramasese foarte multa lume in ploaia rece, doar cativa, majoritatea parinti, cu niste figuri nu tocmai fericite. M-am catarat pe pervazul exterior ca sa ajung si am inceput sa-mi caut febril numele pe listele cu respinsi. B., de la inaltimea celor 183cm, s-a dus cu degetul sus, fix dupa medie. Intrasem in primii 50. A inceput sa strige “uite-ti numele aici, ai intrat, ai intrat!” De pe pervaz m-am catapultat cumva fix la el in brate, stiu ca strigam ca nebunii de bucurie, intr-o gramada mica de figuri suparate.  Cumva, cu mine in brate, tinandu-ma intr-o mana, B. a scos telefonul si a sunat-o pe mama sa-i dea vestea cea mare. Am stat acolo in ploaie si am tipat de bucurie multa vreme, nu ma mai interesa nimic, nu ne mai interesa nimic. Cand am reusit totusi sa ne adunam si sa plecam am glumit ca am putea sa o cautam pe fata care impartea pliante, sa-i dam pliantul inapoi, ca eu nu mai am nevoie de el. Oricum, nu mi-as fi dorit vreodata sa intru la o alta facultate de drept decat aceea, unica, la care visasem.  Niste ani de zile si multa practica mai tarziu mi-am dat seama ca nu era vorba numai de orgoliu sau de cladirea de care ma indragostisem la 12 ani – ci asta a facut diferenta intre a sti ceva si a nu sti drept. Ne-am dus la masina, am stat in masina si am sunat pe toata lumea. Eu poate nu as fi sunat pe toata lumea sa o anunt atunci, dar el a insistat, a format toate numerele, si-a sunat colegii si prietenii (intre noi fie vorba, cred ca a sunat si oameni care habar n-avusesera ca eu dadeam la Drept), mi-a sunat profesorii. Dincolo de felicitarile profesoarei mele de economie, pentru care (habar n-am de ce!) ramasesem un model de comparat cu generatiile urmatoare, m-a impresionat sincer bucuria profesorului meu de romana. Aceluia caruia i-a fost frica sa faca meditatii cu mine atat de tarziu, de teama unui esec. Cateva zile mai tarziu l-am vizitat sa-i inapoiez o culegere de teste si era atat de fericit, parca trepida. Cumva, simteam, nu se bucura de succesul lui, ca profesor, cu un nou proaspat student admis, se bucura pentru mine si se bucura vizibil pentru mine. Cred ca a simtit tot entuziasmul si pasiunea cu care am invatat in acele 9 luni.

Prietena mea cea mai buna s-a dus sa vada listele singura inainte sa ma sune. M-a sunat dupa aia, fericita si ea ca am intrat.

In viata mea nu m-am bucurat atat de mult pentru ceva, nu cred ca fericirea aia, deplina, din tot sufletul, am mai simtit-o vreodata ca atunci, la o asa intensitate. Si am mai avut bucurii, fericire, reusite. Poate pentru ca sufletul ala de copil de 20 de ani stia sa se bucure altfel, vedea lumea altfel, o vedea mare si buna si plina de unicorni roz. Cu siguranta n-am mai avut niciodata toate iluziile intacte, ca sa ma pot bucura ca atunci, la 20 de ani, cand mi-am vazut implinit visul de intra la Drept.

Daca ar fi sa dau timpul inapoi, as face totul exact la fel, nu as schimba nimic. Chiar daca relatia mea cu taica-miu a fost iremediabil distrusa – serios, nu m-a iertat niciodata ca n-am ramas in Politehnica! – aia a fost, astea au fost limitele lui. Sunt ferm convinsa ca totul a contribuit la reusita mea (nu ma refer la tam-tam-ul pe care mi-l facea tata, evident!). Liceul de Informatica si un an intr-o facultate tehnica m-au ajutat sa am o gandire analitica si rationament logic, doua sesiuni m-au invatat sa invat, iar faptul ca am ajuns acolo in 2000 si nu in 1998, cand am terminat liceul, m-au ajutat sa cunosc anumiti oameni, oameni cu care sunt buna prietena si acum, dupa multi multi ani si care au insemnat si inseamna enorm in viata mea. Daca as fi intrat in 1998, drumurile noastre nu s-ar fi intersectat intr-un asemenea mod niciodata.

Mi-am adus aminte de admitere acum, de fapt, imi aduc aminte in fiecare an, dar poate, acum in mod deosebit, pentru ca mi-am pus problema, concret, pentru prima data, sa plec departe. Nu e vorba numai de a te satura de cum merg lucrurile generic si cat de departe suntem de normalitate, desi clar e si asta, dar imi e greu, foarte greu, sa am jumatate de familie la capatul lumii. Si cu cat ramanem mai putini, e si mai greu. Mi-am dat seama ca in afara de oameni, de prietenii mei foarte buni, nu am sa regret nimic din tara asta. Chiar nimic. Dupa care mi-am adus aminte de ea, de care m-am indragostit la 12 ani. Pe care inca o iubesc, care imi inspira atata dragoste si nostalgie si atata respect, incat uneori cand trec pe langa ea in drumul meu de la serviciu spre casa, ma surprind ca imi vine sa ma inchin, ca in fata unei biserici. De ea o sa-mi fie foarte dor. De cladirea Facultatii de Drept, cea mai frumoasa cladire din Bucurestiul asta, din tara asta, din lumea asta, in sufletul meu.

Au trecut 16 ani de cand am intrat. S-au implinit pe 5 septembrie, ziua cand s-au afisat rezultatele. Nu stiu cand au zburat. Nu stiu cand au zburat cei 4 ani de facultate, cei mai frumosi ani din viata mea. In vara s-au implinit 12 de cand am terminat-o.

Si da, pot sa spun acum, fara falsa modestie: sunt un jurist foarte bun.

Facultatea de Drept (II)

Pozele imi apartin. Nu, nu sunt  cumplit de strambe, it's a signature! 

O saptamana mai tarziu, pe 1 decembrie, m-am certat rau cu mama, pentru ca nu voiam sa ma duc la un examen partial a doua zi. La Rezistenta Materialelor, mai exact. Eu incercam sa-i explic ca n-am nici o sansa la examenul ala, materia e cumplita si, oricum, nu mai are sens. "Pai si in sesiune ce faci, inveti toata materia?" "Nu, in sesiune nu ma mai duc", i-am zis. Atunci a inceput circul. Ea tipa la mine ca ea ma sustine doar daca imi vad de treaba si de facultate in acelasi timp, eu incercam sa o acopar si sa-i explic ca n-am cum, ca daca fac pauza o luna sa invat pentru examene, cat e sesiunea, chiar nu o sa mai fie timp sa invat pentru admitere! N-am reusit sa ne intelegem, de fapt, n-am reusit decat sa urlam una la alta, fiecare cu ce o durea mai tare, si sa-l trezim pe frate-miu din somn. Si el avea liber, doar era 1 decembrie. Si intotdeauna a preferat sa doarma ziua cat mai tarziu (si sa invete noaptea, asta cand era student). Si rezultatul a fost ca deja urlam unii la altii pe 3 voci (bietii vecini!) - ei la mine si eu la ei. B., fratele meu, e inginer IT, dar si el si-a dorit in liceu sa faca tot Dreptul... na, boala in familie! Asa ca a zis de la inceput ca ma sustine, ca macar sa fac eu ce si-a dorit el si n-a facut. Ca sa inchid paranteza, cred ca dupa o ora de tipat pana ne-a durut in gat ne-am calmat toti si au ascultat. Si au inteles. Au inteles ca daca fac pauza o luna, nu o sa mai fie timp. Ok, a zis mama. "Dar sa-i spui TU lu' taica-tu!" Mda...

Si i-am zis, obligat-fortat. A doua zi, pe la 12, a sunat telefonul si m-am dus sa raspund - era taica-miu, care ma suna de la serviciu sa ma intrebe ce am facut la examenul partial de la Rezistenta Materialelor. "Nimic", i-am zis. "Cum nimic?!" a replicat socat. N-am fost in stare sa mint in viata mea, asa nu am mintit nici atunci. "Nu m-am dus", am recunoscut. A urmat o pauza din aia apasatoare, pe care o simt si acum. A oftat si a continuat "Nu stiu ce ai de gand sa faci cu viata ta!" Si a inchis.

La un moment dat, prin ianuarie, imediat dupa Sarbatori, a venit tot frate-miu cu ideea ca ar fi mai bine sa-mi inghet anul, inainte de sesiune. Ca sa faca tata mai putin scandal. Am facut-o si pe asta, pentru el, ca daca era dupa mine imi retrageam actele de atunci. Stiam ca n-am sa ma mai intorc niciodata, orice ar fi. Dar m-am gandit ca asa va fi mai linistit. Pe naiba! Iar taica-miu n-a putut sa-si tina dezamagirea in el sau, eventual, sa o reverse asupra mea intr-o dezaprobare muta. Nuuu! Toate dezamagirile tatalui meu au fost vocale, foarte vocale, de cand pot eu sa-mi aduc aminte! Prin urmare, in fiecare amarata de zi, de cand am inceput sa invat si pana am dat admiterea, am avut "muzicuta". Dar nu asa, finut. Sau, ma rog, uneori si finut. La inceput. Pe masura ce trecea timpul facea din ce in ce mai urat. Asa ca invatam economia pana la 5-6 cand venea el, dupa aia venea si-mi facea scandal (da, in fiecare zi!) Ma enervam. Dupa ce ma calmam cat de cat, invatam la romana, ca acolo mi se parea mai usor sa invat cu nervi cu tot. Sau ma opream, ca sa ma calmez de tot si invatam noaptea, cam pana pe la 3. Tot la romana, ca la economie as fi adormit cu capul in caiet. N-am putut niciodata sa stau noaptea sa invat pana atunci, nici macar in cele 2 sesiuni de la Poli. Atunci n-am mai avut incotro, asa ca e adevarata vorba aia ca nevoia te invata sa faci orice.

Am incercat sa ii explic punctul meu de vedere de nenumarate ori. Ma loveam de aceeasi fraza, spusa implacabil "Ai luat-o pe un drum, trebuie sa mergi pe el pana la capat!". Stiu ca m-am enervat si i-am zis "Ok, daca nu intram la facultate si ma angajam la gunoieri, tot asa mi-ai fi zis? Ca am luat-o pe un drum si trebuie sa raman pe el pana la capat, pana la pensie?" Argumentul meu nu a avut nici un ecou. Nici un argument nu a avut. Uneori ma asculta calm si eu credeam ca in sfarsit am reusit, am ajuns acolo unde doream si o sa inteleaga. Numai ca in momentul in care taceam si deschidea el gura, o lua de la capat ca si cum nu as fi spus nimic, ca si cum nu as fi vorbit niciodata. Toate cuvintele si argumentele mele treceau pe langa el. Si pe masura ce se apropia vara facea din ce in ce mai urat. Stiu ca la un moment dat, in vara, cand deja eram foarte obosita si mai mult decat stresata, la finalul unui asemenea scandal, pe care el il incepuse, ca pe toate celelalte, mi-a aruncat triumfator, ca de incheiere "e, foarte bine, sa dea Dumnezeu sa reusesti! Dar eu iti spun ca NU ai sa reusesti niciodata!"

Gasisem un foarte bun profesor de limba romana, fost profesor de liceu la Creanga, actual inspector. Cu el facuse meditatii pentru Drept prietenul cel mai bun al fratelui meu, din liceu, in momentul respectiv deja procuror. Bietul profesor nu prea a vrut sa faca pregatire pentru facultate cu mine, asa, la sfarsitul anului calendaristic, ca na, nu-i convenea sa aiba oameni picati in palmares si nu mai era timp, din punctul lui de vedere. Dar l-a rugat foarte mult si se cunosteau si... i-a fost jena! Asa ca m-a "cuplat" la meditatii cu fata unei invatatoare, tot cunostinta, care nici ea nu se apucase de invatat pentru facultate pana atunci si si-a zis probabil, in sinea lui, ca asta va fi grupa perdantilor. Numai ca eu voiam sa intru, asa ca lipsa lui de incredere in mine nu ma clintea un milimetru. Eu eram acolo ca sa iau tot ce avea el de oferit ca profesor de limba romana.

Si am invatat. Aici au avut dreptate ai mei - mi-a prins foarte bine exercitiul sesiunii. Eu invatasem in anul I cate 14 cursuri in 3 zile! Daca in clasa a XII-a, cand invatam la Economie si vedeam o lectie cu 10-12 pagini de caiet studentesc, simteam ca ma ia cu lesin, pai cand a trebuit sa invat pentru admiterea la Drept, nu ma mai lua cu lesin nici la 40 pagini! Doar vazusem mult mai rau de atat! Tin minte ca la romana, la meditatii, aveam teme pentru data urmatoare dintr-o carte de teste, cu structura asemanatoare subiectelor de la admitere, cate 2 teste la fiecare tema. Iar mie mi se pare total aiurea sa fac 2 teste. Era putin si nu aveam tot timpul din lume. Asa ca faceam mai multe si la ora urmatoare mergeam si ii spuneam ca l-am facut si pe ala, si pe alalalt, le-am facut ok, dar, uite, aici am gresit (aveau rezultatele la final) si nu inteleg de ce. Si omul imi explica. Cealalta tipa, care invata, dar mai in dorul lelii, se enerva si mi-a si reprosat o data ca nu e normal sa fac mai multe teste inainte, ca ea ramane in urma. Da, dar eu chiar voiam sa intru! Ca sa zic asa, eu fusesem in iad si asta era unica mea sansa sa scap de acolo. Era totul sau nimic. Curand, si-a dat seama si profesorul meu de asta. La o ora de pregatire, cand eram doar eu cu el (era saptamana dinainte de Paste si colega isi luase vacanta de la meditatiile de romana) mi-a zis "Sa stii ca imi place de tine, ca vrei sa faci treaba". Dupa aia a vorbit despre altceva. A fost singura data cand m-a laudat. Mi se spusese ca nu lauda pe nimeni, niciodata.

La Economie am invatat singura, dupa aceleasi caiete dupa care invatasem in clasa a XII-a. In vara, la insistentele alor mei (adica mama si B.) am facut si niste ore de meditatii, cu aceeasi profesoara. Ea oricum ma vedea minunata (ramasese cu impresia asta despre mine dintr-a XII-a, cand dupa orele de meditatii cu ea am luat 10 la BAC si 9 la admitere la Poli), imi spunea ca daca cineva trebuie sa reuseasca la Drept, eu o sa fiu aceea! Ce sa zic, mai contrabalansa cu taica-miu!

Prietenii mi s-au impartit in 2 categorii. Cei cativa care m-au inteles si sustinut neconditionat (ca doar pentru asta sunt prietenii!) si ceilalti, asa-zisii prieteni, care, brusc, n-au mai avut loc de dorinta mea de a face altceva, de parca le afecta lor viata in vreun fel. Dar oamenii nu se simt bine pana nu judeca pe cineva, asa ca daca as fi primit bani de fiecare data cand am auzit "pai si ai pierdut 2 ani din viata degeaba?!" sau "as fi dat si eu, ca mi-ar fi placut, dar mi-a zis mama ca unii nu sunt in stare sa faca nici macar o facultate, ce-mi trebuie mie doua?!" (stiu, subtil), acum eram bogata.

Cu rudele a fost cam la fel - unii au bombanit ca n-am de lucru, ca facultatea o faci oricum ca sa ai o diploma, ca dupa o sa poti profesa in cu totul altceva. Da, am zis, dar eu nu vreau sa fiu un inginer prost. Am stiut din primul an, poate nu de la inceput, dar din prima sesiune, ca pot termina Energetica. De o facultate daca te tii, o termini, nu trebuie neaparat sa fii stralucit. Dar nu as fi fost niciodata un bun profesionist. Pentru ca nu-mi placea si nu aveam nici o chemare. Si nici simtul tehnic nu ma dadea foarte tare afara din casa. Bine, am fosti colegi complet atehnici care au terminat si profeseaza, dar nu despre asta e vorba. Asa ca le-am zis ca decat sa fiu un inginer mediocru, prefer sa fiu un jurist foarte bun!

Nu stiu daca isi poate imagina cineva ce nasol e sa ai 19-20 ani si sa simti tu ca drumul pe care ai luat-o e gresit si ca trebuie sa te rupi sa faci altceva, in conditiile in care nimeni in jurul tau nu te sustine in asta, iar tu nu esti pe pe propriile tale picioare. Adica nu te intretii singur. Da, clar e dubios sa-ti vina copilul acasa si sa-ti spuna ca el se lasa de scoala pe care tocmai a inceput-o, pentru ca nu ii place. Cu siguranta ajungi sa te gandesti, cu groaza, ca n-o sa mai faca nimic, o sa ramana doar cu liceul si Dumnezeu cu mila! E, daca esti adult cu copii si ti se intampla asta, sa stii ca si copilul ala (daca e unul rational si responsabil) se gandeste la fel: "Si daca n-o sa reusesc sa fac nimic, niciodata, nu o sa intru nici dincolo, o sa raman doar cu liceul, ma angajez pe te miri unde si Dumnezeu cu mila?" "Daca, de fapt, gresesc, si n-o sa se mai aleaga nimic din viata mea?" Cam astea te macina, pentru ca nu e usor sa ai 19-20 ani, o tona de frici si dubii, din care singura certitudine e ca sigur nu ai luat-o pe drumul cel bun. Dar n-ai nici o garantie ca alt drum va fi mai bun, pentru ca n-ai nici o garantie ca o sa reusesti sa intri pe drumul ala. Poti doar sa speri si sa muncesti foarte mult. E, in conditiile astea, ultimul lucru de care ai nevoie e de o droaie de rude si asa-zisi prieteni care sa te descurajeze constant si care, eventual, pentru ca nu se pot abtine, sa mai spuna si "ce ti-o fi trebuit, nu puteai sa-ti vezi de treaba?" sau, mai rau "de inceput e usor, sa te vad ca mai si termini ceva!" Na, astia sunt oamenii... Si oamenilor le place sa critice pentru ca, cel mai probabil, nici ei nu sunt prea fericiti cu viata lor si alegerile pe care le-au facut.

Ca o paranteza, cu o vara inainte, in a doua sesiune de la Poli, am facut amigdalita. Dar din aia nasoala, cu febra 39 si frisoane si dureri de gat de abia puteam sa inghit si apa. Am plecat de la examenul de algebra, fericita, ca pana la urmatorul, de matematici speciale, am 7 zile. 7 zile! N-o sa auzi atat amar de timp intre examene in sesiunile de la Politehnica, orice facultate o fi aia! Prin urmare, m-am dus la un film. Cand am iesit de la film, m-a prins ploaia. Fara umbrela, evident. M-am dus acasa cu intentia de a lua un paracetamol si a face o baie fierbinte. Cand am ajuns mi-am amintit ca e revizie de apa calda (da, se purta si asta pe atunci!). Pana am stat sa incalzesc o oala cu apa pe aragaz, am uitat complet de paracetamol. A doua zi dimineata m-a trezit durerea de gat. Adica literalmente ma durea atat de tare, incat m-am trezit din somn de durere. Pana seara m-am lasat convinsa sa fac penicilina injectabila, ca sa ma puna pe picioare la timp pentru examen. A fost dureros... Inutil sa spun ca din cele 7 zile de care ma bucurasem am ramas cu vreo 3!
E, pentru a contracara talentul meu nativ de a o da cu bata-n balta la final (sau, cum se mai zice in popor, de a ma ineca precum tiganul la mal), in vara dinainte de admiterea la Drept, mama mi-a interzis sa mananc inghetata. Pana dupa admitere. A zis ca dupa admitere pot manca o galeata intreaga, numai sa ma abtin pana atunci. Am murit de pofta, dar m-am abtinut toata vara de la inghetata. Ca sa compensez cu ceva, am reusit sa fac o toxiinfectie alimentara cam cu o saptamana jumate inainte de admitere. Daca era cineva care sa reuseasca, eu eram aceea! Am iesit la o terasa cu o amica din liceu. Si, nu stiu ce a fost in mintea mea, dar m-am uitat in meniu si m-am gandit ca as putea sa beau un suc de rosii. Bausem undeva, cred ca intr-un Irish Pub cu frati-miu, numai ca aia il facusera ca lumea, cu gheata, sare, piper, fusese interesant. Asa, ca o supa de rosii, dar rece. Si fara vodka, evident. E, sucul de rosii de la terasa (tot fara vodka, doar eram om serios si invatam pentru examen!) cred ca era ramas de la ultima supa. Sau ultimul sos de pizza pe care il preparasera. Iar afara erau vreo 40 grade. Aia a fost! Totusi, a reusit mama sa ma puna pe picioare si de data asta. Doar ca mai dadusem un kil jos. Ajunsesem la 39. Asta a fost limita mea de jos, in viata adulta, la fiecare moment greu spre extrem de greu. Probabil mai jos de 39kg as fi sucombat. Nu stiu, n-am avut ocazia sa aflu. Din fericire. :P

(va urma) 

Facultatea de Drept (I)

Pozele imi apartin. Nu, nu sunt  cumplit de strambe, it's a signature! 

Au trecut 16 ani... Acum 16 ani am dat admiterea la Facultatea de Drept. Pe 1 septembrie 2000, mai exact. Pe 5 septembrie, candva noaptea, s-au afisat rezultatele, undeva in spatele facultatii, pe un geam de la demisol (ma rog, pe mai multe geamuri, ca erau multe liste).

Pe 5 octombrie 1998, chiar de ziua mea (implineam 19 ani), am inceput, la propriu, viata de student, ca studenta a Facultatii de Energetica a Universitatii Politehnica din Bucuresti.

De cand imi aduc aminte ca am cascat prima data gura sa spun ce as vrea sa fac cu viata mea (altceva decat sa invat sa cant la chitara si sa-mi fac o trupa de rock, cum i-am spus bunica-mi pe la 11 ani, uitand ca sufera de inima), am spus ca vreau sa dau la Drept. Mai exact, cred ca aveam vreo 12 ani. Mergeam cu mama de acasa, din Berceni, la bunicii materni, in Drumul Taberei si eram foarte fericita ca o convinsesem pe mama sa luam metroul pana la Universitate in loc de nesuferitul tramvai 11 pe Trafic Greu, pana la Razoare. E, de la Universitate ne-am urcat in troleibuzul 90, ne-am asezat pe scaune, eu la geam, iar dupa cateva statii (nu numarasem atunci cate) am ajuns in fata unei cladiri atat de frumoase, incat mie mi s-au marit ochii si am intrebat-o pe mama ”ce cladire e asta?”. Mama, jumatate amuzata de entuziasmul meu mi-a zis „E Facultatea de Drept”. In momentul ala, mama isi aduce aminte perfect, replica mea a fost ”Eu o sa invat aici!”
Mai tarziu, la orele de Educatie civica, introduse în programa scolara dupa Revolutie, eram singura nebuna din clasa care invata cu placere despre drepturile copilului, drepturile omului si alte asemenea (bine, mult schitate pe atunci), spre bucuria profesoarei care venise sa predea o materie la care toata lumea dormea, asta daca nu aruncau avioane de hartie prin clasa. 

Mda, si cum am ajuns in Politehnica? Oarecum simplu. M-am lasat influentata, pentru singura data in viata mea, de oameni binevoitori, fix inainte de clasa a 12-a. Mi s-a spus, printre altele, ca se va renunta la examenul de admitere la facultate (la toate facultatile), iar admiterea se va face in functie de notele din liceu si media de la BAC. Iar eu, ca absolventa a Liceului de Informatica, nu mai aveam nici o sansa sa intru la o facultate cu profil umanist. M-am speriat si m-am lasat convinsa, pentru ca zvonurile de genul ala ne cam bantuisera prin clasa a XI-a si eram multi cei care ne intrebam daca nu o fi vreun sambure de adevar in toate astea. A nu se intelege ca toti copiii si-au schimbat optiunea prin clasa a XII-a. Nuuu! Numai subsemnata a fost suficient de bleaga sa o faca...

Asa am ajuns sa dau la Poli, unde am si intrat (cu 10 la matematica :P), spre mandria tatalui meu, inginer de profesie, care isi dorise ca noi amandoi sa-i calcam pe urme (adica eu si frate-miu). Habar n-am de ce. Mandrie personala? Incapatanare de inginer care crede ca numai scoala facuta de el e singura care merita?  Senzatia ca asa ar fi putut sa ne ajute? Oricum, n-a fost cazul. Dar, recunosc, a fost singura perioada, scurta, cand taica-miu a fost mandru de mine. Orice realizasem, pana atunci sau dupa, nu a mai contat.

E, si pe 5 octombrie 1998, cum spuneam, era prima zi de facultate. Energetica nu a tinut vreun curs festiv pentru inceperea anului universitar, asa ca dupa ce pe 1 octombrie, joi, fusese un curs general cu toti studentii universitatii, in care ni se explicase cum e cu creditele si cum se formeaza notele, cum nota de la examenul din sesiune inseamna maxim 50% din nota finala, restul fiind compus din prezente, note de seminar/laborator, partiale samd, ne-au trimis acasa, chemandu-ne luni la ore. Luni m-am dus, de ziua mea cum spuneam, plina de entuziasm, entuziasm care mi-a pierit candva in timpul primei ore de analiza matematica. Imi placuse matematica in liceu. Doar intrasem cu 10, ce naiba! Dar stateam acolo, o ascultam pe profesoara aia si aveam un sentiment din ce in ce mai profund ca eu nu am ce sa caut acolo. Nu era panica sau altceva, pur si simplu simteam ca nu pot sa fac asta, ca nu e de mine. Acum, na, poate multi studenti au aceeasi senzatie in prima zi, fara sa ajunga ca picati din luna intr-o facultate, adica asa ca mine, dar la mine simteam ca e mai mult de atat. Era ca o mantie rece ce simteam ca ma acopera si ma sufoca si nu mai am aer, iar sentimentul asta l-am avut din acea prima zi pana in ziua in care am plecat de acolo. Dupa orele de analiza matematica au urmat unele de laborator de programare si, desi facusem, cum am zis, Liceul de Informatica, senzatia nu a trecut, asa cum am sperat. Ba, mai mult, a crescut in intensitate. M-a ”ajutat” si laboratorul de informatica, dotat la vremea aia cu calculatoare 286, care mergeau fix ca niste rasnite de cafea, in timp ce in liceu aveam Pentium-uri (pentru cunoscatori).

S-au terminat orele, am plecat si am ajuns acasa cand era deja dupa-amiaza tarziu. Ai mei erau amandoi veniti de la serviciu, am intrat pe usa, iar taica-miu a aparut primul, plin de speranta, in hol si m-a intrebat cum a fost. Nu mai stiu daca le-am dat buna-ziua inainte sa zic raspicat ”Eu renunt la facultate”. Imi aduc si acum aminte socul de pe fetele lor. Dupa ce si-au revenit, au incercat sa glumeasca ”asa, din prima zi?” Am zis ”da, nu ma mai duc, nu am de ce, locul meu nu e acolo, nu pot sa fac asta.” Tonul meu extrem de hotarat i-a amutit cateva secunde, dupa care unul din ei, cred taica-miu, a vorbit primul ”si ce ai de gand sa faci cu viata ta?”. ”Dau la Drept!” i-am raspuns, foarte hotarata.

Intr-o poveste frumoasa, parintii mei ar fi fost dezamagiti ca am pierdut timp si energie (si bani pe meditatii - ei) ca sa ajung intr-o facultate in care nu voiam cu nici un chip sa raman, dar ar fi fost fericiti ca sunt atat de hotarata cu ce vreau sa fac mai departe. Nope.

Evident, nu a fost atat de simplu. Nu-mi aduc bine aminte cum a decurs restul serii, cred ca au fost si tipete si scandal (am mai zis ca era ziua mea?), dupa respectivul dialog, pe care il revad atat de clar, totul a fost cam in ceata. Pana la urma s-au chinuit sa ma convinga sa raman un an. Sau, mai bine, pana la prima sesiune. Sa vad cum e o sesiune, sa invat sa invat. Stiu ca ii auzeam noaptea vorbind in soapta (apropo, e o idee foarte proasta sa vorbesti noaptea in soapta, se aude tot) despre cum trebuie sa ma convinga sa raman anul ala, ca o sa inceapa sa imi placa pana la urma.

Tata incepuse sa-mi dea bani de cheltuiala - nu stiu daca are cineva idee cum e ca pe toata perioada liceului tau (si unul de elita, cu copii destepti, dar majoritatea cu bani - Tudor Vianu pe numele lui acum, pentru cunoscatori) sa nu-ti dea ai tai bani de un suc. Asa, pentru ca nici ei n-au avut si asa ai sa muncesti sa obtii ceva in viata, cand iti doresti sa ai, nu cand ai totul la nas. Asta se aplica si la haine, cred ca am fost cel mai prost imbracat copil din liceul ala, dar n-are sens sa mai dezvolt acum. E, si dintr-odata, din proprie initiativa, taica-miu (ca el era cu banii multi in casa - ma rog, multi pentru noi, n-am fost niciodata niste avuti) incepuse sa ma intrebe daca nu am nevoie de bani pentru un suc, un covrig, un film. Parca se rasturnase cornul abundentei la mine-n poala! Na, atunci a fost bun psiholog. Asa ca, primul instinct de copil constiincios a fost, plina de recunostinta, ”la naiba, au si ei dreptate, as putea macar sa incerc!” Si am incercat. Un an de zile intreg. In care mi-am luat toate examenele. Pentru ca nu mi-am batut in viata mea joc de nimic si nu puteam sa incep atunci, nu era in ADN-ul meu.

Cand am terminat prima sesiune, imi aduc aminte, si le-am spus ca asta a fost targul, mi-au replicat ca nu e pacat, doar mi-am luat toate examenele, deci sigur pot. Si eu eram sigura ca pot, nu de prostie imi era teama. Dar sentimentul ala de frig interior m-a insotit tot timpul. De loc in care nu am ce sa caut, in care nu ma regasesc. A, si mai era senzatia ca imi moare sufletul. Lent, dar sigur. Il simteam cum moare. Singura materie care mi-a placut a fost Politologia, la care am dat colocviu. Si acum imi aduc aminte cu placere seminariile. Apoi, Engleza, in semestrul al doilea. In rest nimic. Ar mai fi ceva de adaugat? A, ca in perioada aia mi-am cumparat o carte, ”Metoda Larousse de invatare a limbii spaniole fara profesor” (doar imi dadea tata bani!), si m-am apucat sa invat acasa spaniola, in timpul liber. Asta nu mi-a stricat mai tarziu, serios vorbind. M-am gandit ca dupa ce termin cu spaniola o sa incep italiana, vazusem inca o carte similara.

Dar nu a mai fost cazul...

Incepusem anul II, era deja noiembrie si venise frigul. Tin minte ca am fost la un laborator de Bazele Electrotehnicii, parca, si era atat de frig in facultate (era o criza cu Radet-ul, Politehnica nu-si platise datoriile, asa ca nu ne dadeau apa calda si caldura) incat stateam in banca cu haina pe mine si scriam cu manusile in maini si tot aveam mainile inghetate. Nu stiu daca cineva in ziua de azi isi poate, realmente, imagina ca poate fi atat de frig intr-o sala de curs. In pauza am incercat sa mananc niste sticksuri, imi era foame, si imi amintesc ca nu puteam mesteca din cauza ca-mi clantaneau dintii de frig. That bad!

Am plecat dupa cele doua ore de laborator - laboratoarele erau obligatorii, daca ratai unul, trebuia recuperat, altfel nu intrai in examen - si m-am dus acasa. Eram bocna, atat de bocna, incat m-am dus in camera mea, am dat drumul la radiator si m-am bagat in pat sub plapuma si tot nu reuseam sa ma incalzesc. Citeam o carte, la un moment dat s-a facut intuneric si n-am mai vrut sa aprind lumina, am lasat cartea si stateam pe intuneric sub plapuma, ma uitam la lumina radiatorului si ma gandeam la viata mea. Si atunci a sunat telefonul. Telefonul fix, ca asa era atunci :P Ce copil, chiar student, avea mobil in '99?  Ma rog, aveau unii, dar nu era cazul meu! E, si a sunat telefonul, a raspuns mama, a inceput sa vorbeasca (o auzeam prin usa) si am fost convinsa ca pe ea o cauta. Numai ca m-a strigat sa vin la telefon. Era prietena mea cea mai buna (prietenele mele intotdeauna se conversau cu mama intai!), care mi-a zis doar atat "Fii atenta, au spus acum la televizor, s-a scos istoria de la admiterea la Drept anul asta (era in toamna lui '99 un scandal cu manualele de istorie alternative, cred ca era primul an in care se introdusesera manualele alternative). Acum e momentul daca mai vrei sa dai, anul urmator poate o baga la loc!" Na, pentru cunoscatori, istoria nu era treaba usoara, mai ales daca veneai dintr-un liceu cu profil real, cu o ora de istorie pe saptamana. Stiu ca am inchis telefonul si am stat un pic fara sa spun nimic. Simteam adrenalina cum incepe sa-mi curga prin vene. M-am dus in bucatarie, unde era mama si i-am zis cu atata entuziasm ca s-a scos istoria de la admitere si ca eu ma apuc de invatat si dau la Drept, incat mama a zis doar "Bine". A fost de acord sa cautam un profesor bun pentru mediatii la limba romana si gramatica si sa incep sa invat, economia urma sa o invat singura, o invatasem si pentru Politehnica (dadusem la o sectie de inginerie economica).

Nu-mi venea sa cred ca a fost atat de usor sa o conving.

Pai... n-a fost!

 (va urma)

Despre emotii

  Chiar nu-mi aduc aminte, nici macar cu memoria mea de elefant, cat de mult imi exprimam emotiile prin plans copil fiind. Dar stiu ca incepand cu adolescenta am varsat galeti de lacrimi pentru fiecare durere, fiecare dezamagire, in dragoste si nu numai, fiecare tradare si, in general, fiecare agresiune asupra sensibilitatii mele.

  Cand am suferit cu adevarat din dragoste, acum multi ani, am plans de am crezut ca o sa ma rup in doua, ca o sa-mi iasa sufletul afara si o sa devin imateriala. Mi-aduc aminte si acum zilele de imediat dupa, in care plangeam atat de mult incat nu mai conta unde ma aflu si cine ma vede, nu mai conta nimic.

  Ceva vreme mai tarziu, am avut o colega de serviciu, cu diploma in psihologie, care ne-a facut, mie si altora, cate un mic test. La mine, evident, rezultase cand sunt o persoana tip senzitiv. Asta insemna, in termeni normali, exact ce spuneam mai sus, adica toate galetile de lacrimi pe care le varsam de fiecare data cand sufeream pentru ceva. Tin minte ca mi-a zis ca este mai bine asa, sa dai totul afara, sa suferi pana la paroxism, dar sa te vindeci, in loc sa tii in tine, sa clachezi la un moment dat si sa o iei razna. Sincer, cam asa a fost mereu. Am plans de a sarit camasa pe mine, dar, o data inchis un capitol, inchis a ramas. 

 E, in ultimii ani nu mai e asa. Pot sa ma rup in doua din cauza tradarii cuiva pe care-l simteam apropiat si la care tineam, simt ca-mi plesneste inima de durere (pentru ca da, dincolo de revolta si suparare si furie este foarte, foarte multa durere), dar nu pot sa plang. Toata starea aia de dinainte de lacrimi o simt, simt ca as vrea sa izbucnesc, dar nu mai pot. Iar durerea ramane undeva inauntru si mocneste, mocneste si creste si se transforma in furie, ca apoi sa revina iar durere pura. 

  Si nu inteleg de ce. Oare o persoana are o anumita cantitate de lacrimi predefinita si cand aia s-a dus, gata - puf! - nu mai poti sa plangi? Adica am plans atat de mult in primii 30 ani, incat nu mi-au mai ramas lacrimi deloc? Mi s-a pietrificat sufletul, asa cum imi doream pe vremea cand aveam 15 ani si muream de plans ca nu mai iubea tipul de care ma credeam indragostita? Sau am intrat incet-incet, fara sa-mi dau seama, in procentul celor care tin toata durerea inauntru fara sa o lase sa iasa la suprafata pana la momentul in care vor claca si vor ajunge la psihiatru? 

Acum 1000 de ani

Acum 1000 de ani m-am indragostit de cele mai nepotrivite persoane din lume pentru mine.
Acum 1000 de ani mi-am dorit relatii pe viata, nu aventuri trecatoare, cu persoanele cele mai nepotrivite de care ma indragostisem.
Acum 1000 de ani mi-am dorit sa am copii tot cu aceleasi persoane extrem de nepotrivite pentru mine de care (credeam ca) eram indragostita.
Acum 1000 de ani sufeream ca o fraiera pentru parerea despre mine sau faptele mele a unora care nu ar fi trebuit sa conteze.
Acum 1000 de ani am plans de nenumarate ori din cauza rautatii gratuite a unora.
Acum 1000 de ani eram incapabila sa cred ca unii oameni pot fi rai si le pot face altora rau cu buna-stiinta si fara nici o remuscare...

1000 de ani mai tarziu... am invatat sa nu mai sufar pentru orice sau oricine. Am invatat sa ripostez atunci cand sunt lovita. Acum, 1000 de ani mai tarziu, imi doresc copiii mei.
Acum, 1000 de ani mai tarziu, stiu exact cine sunt, ce sunt si cat valorez.
1000 de ani mai tarziu...

Non ti muovere

 Am terminat-o ieri si a fost, cred, cea mai trista carte pe care am citit-o vreodata. Articolul meu nu se vrea vreo critica de carte, asa cum nici altele nu se vor critica de film, pentru ca nu sunt in masura sa fac nici una, nici alta. Dar cartea m-a impresionat prea mult ca sa las toate sentimentele sa treaca pe langa mine...
 E mai mult decat trista, e cruda, mie mi-a lasat exact sentimentul de regret, de durere pe care il ai cand te uiti, dupa multi ani, in urma la lucrurile pe care nu le-ai facut cum trebuie, le-ai gresit si nu mai ai ocazia sa le indrepti niciodata.
 Timoteo, personajul principal, povesteste toata cartea intr-o camera de spital, anticamera salii de operatie unde fiica lui de 15 ani este operata pe creier in urma unui accident, cu sanse foarte mici de supravietuire. In momentele cele mai disperate ale vietii lui de pana atunci isi imagineaza cum ii povesteste fiicei viata lui, cum ii povesteste despre femeia pe care a iubit-o in timp ce isi dadea seama ca pe mama ei n-o mai iubea de mult sau n-o iubise asa poate niciodata. Povestea de baza e oarecum clasica si rasintalnita - el, casatorit deja de multi ani si plictisit, o intalneste pe ea, la inceput are un sentiment de repulsie amestecat cu dorinta, mai tarziu isi da seama ca o iubeste cum n-a iubit pe nimeni, dar, cam pe tot parcursul cartii pana spre final, e o iubire de care el se rusineaza in public, pe care nu e in stare sa o sustina in ochii lumii si pentru care isi da seama ca isi doreste sa lupte si sa renunte la tot, inclusiv la fiica lui nou-nascuta, doar cand deja e mult prea tarziu.Mi-a adus aminte de ce imi spune mereu mama: "degeaba iubesti un om daca nu stii cum sa-l iubesti sau nu-l iubesti cand trebuie".
 Cand am terminat-o imi tremurau mainile si simteam un gol in stomac. M-a lovit pentru ca intotdeauna mi-a fost groaza ca ar putea veni o vreme cand, batrana, prea batrana deja, m-as uita in urma si as regreta viata, deciziile pe care le-am luat sau ocaziile pe care le-am pierdut. Nimic nu mi se pare mai trist decat sa regreti privind in urma, intr-un moment in care nu mai ai timpul de a schimba nimic.
 Pentru ca, asa cum spune cartea, "viata e un depozit de cutii goale pe care nu le-ai avut"...

Nesigur(a)

 Traiesc intr-un provizorat care ma apasa. Traiesc de foarte multi ani intr-un provizorat, dar niciodata nu m-am simtit coplesita de asta. Asteptam momentul in care va trebui sa-mi iau zborul, stiam ca voi privi cu un regret in urma, dar aia era. Mi-am facut calcule, ne-am facut calcule de sute de ori in acesti ani si mereu ne-au iesit cu minus. Asa ca am acceptat tacit ideea ca va trebui sa plecam intr-o buna zi, chiar daca locul va ramane undeva in sufletul nostru toata viata. 

 Acum e mai mult de atat, sunt alte schimbari grele care apasa si simt ca mi-e mult mai greu decat ma asteptam sa traiesc acest provizorat si sa nu stiu cand va fi exact momentul cand voi iesi din el, plecand spre o destinatie pe care inca n-o stiu sigur. Da, asta e, asta ma apasa, nu stiu sigur destinatia, totul e variabil si nu-mi mai doresc sacrificiul nimanui in numele sigurantei mele.

  El imi reproseaza ca nu stiu sa traiesc clipa. Ca nu stiu sa traiesc in prezent, sa las viata sa ma duca singura unde vrea ea, pentru lucrurile singure se vor aseza intr-un fel. 

  Eu cred ca nu mai reusesc de multi ani sa traiesc clipa, nu mai pot sa ma arunc in abis, nu mai stiu sa traiesc intr-un singur timp, cel prezent, ignorand momentul imediat viitor. Nu mai pot. Mi-as dori-o, dar simt ca nu mai pot. De fapt, mi-as dori sa ma arunc in abis, dar trisand, sa fiu legata de o coarda si sa-mi ramana mereu sentimentul caldut de siguranta.Da, nu-mi mai vine sa ma arunc inainte fara coarda, nu mai merg cu masina fara centura, nu-mi mai asum riscuri blind, fara o portita de scapare in spate. Poate ca imbatranesc, poate ca mi-e doar frica acum si intr-o zi o sa-mi treaca, nu mai stiu... Stiu doar ca in clipa asta provizoratul ma apasa si ma paralizeaza.

Amintirile, pastile amare

  Uneori viata isi rade un pic de noi, macar asa, un pic de tot. Te duce in locuri in care nu ti-ai dori, in mod deosebit, sa ajungi. Sau nu ti-ai mai dori acum...

  

 Candva, am pus totul la picioarele tale. Toata viata mea, toate visele mele, sperantele mele, tot ce luptasem pana atunci. Am jucat totul pe o singura carte, dar, jucator prost, am pierdut tot, si mana, si jocul. Mi-aduc aminte cum eu, cu tot snobismul mostenit, fara sa mi-l doresc, pe linie paterna, ma vedeam mancand cu tine seminte intr-un catun uitat de lume, iarna, la gura sobei. Asa imi povesteai ca o sa facem, iar eu inchideam ochii si, desi nu mananc seminte, ma vedeam cu tine acolo... Ma puteam imagina acolo. Si ma puteam vedea traind si in orasul tau de provincie, daca asta ai fi ales, oras mic, in estul tarii, cu locuitori incuiati (da, asa mi-l si mi-i imaginam, in aroganta mea de atunci), ma puteam imagina traind oriunde daca era sa fiu cu tine, ma vedeam renuntand la orice pentru tine. As fi putut lucra, fara vreun vis de marire, in orice srl mediocru, as fi lasat totul...

  Soarta a ales altfel. Prin mana ta. Tu ai ales altfel, tu m-ai scos din viata ta si nu mai conteaza pentru nimeni daca ai regretat asta mai tarziu. 

  

  Tot soarta m-a facut, atatia ani dupa, sa ajung in orasul tau, acolo unde nu mai calcasem niciodata. Oras in care credeam candva ca as putea trai. Oras pe care l-am urat apoi, o vreme, cand mi s-a luat brutal optiunea de a mai trai, cu tine, in el. Am ajuns acolo de nevoie, printr-un joc al sortii, asa cum s-a derulat cam toata viata mea de pana acum. A fost cu totul altfel decat imi imaginasem candva, si el si oamenii lui. Si am facut pace cu orasul - n-avea nici o vina in povestea noastra! 

  

  Nu mai regret nimic acum. Nu e un post in care sa te plang, nu te mai plang de foarte multi ani. Pentru ca acum stiu ca acela langa care poti ramane o viata nu te pune sa renunti la nimic din ceea ce esti, indiferent cat de absurde iti pot fi uneori pretentiile. 

  Unele iubiri sunt pentru o viata, altele sunt doar pietre de incercare. Poti sa le sari sau poti sa te impiedici. Eu m-am impiedicat, mi-am dat viata peste cap, a trebuit sa-mi inchid porti in fata pentru totdeauna, dar s-au deschis altele si acum imi e bine. Dar, pe drumul spre orasul tau, mi-am amintit de tine si mi-am dat seama ca atat a mai ramas. Amintirea, ca o pastila amara.

Tarziu de august

Ranile trec, se vindeca intotdeauna. Raman cicatricile.

Borcanul cu amintiri

  Cand aveam vreo 18 ani, filmul care si-a pus cel mai mult amprenta asupra mea a fost The English Patient. Castigase Oscarul pentru cel mai bun film, plus multe altele (vreo 9, in total) in anul acela. M-a impresionat iubirea care depasea orice bariera, chiar si pe cea a mortii si mi-am dorit atunci, cel mai mult, sa traiesc o asemenea iubire...

   Numai ca iubirea aceea imposibila, iubirea care te consuma si te face sa arzi ca o lumanare nu-ti lasa amintirile pe care credeam eu, copil de 18 ani, ca-ti raman si-ti tin de cald, de lumina si de vise frumoase o viata intreaga. Nu, o astfel de iubire e suficienta pentru o viata doar daca esti cel care se duce de tot si nu mai ai amintiri, nici cum privi in urma. Altfel, ramane durerea. Durere care, cu timpul, se estompeaza, dar ramane totusi acolo, intr-un colt, si mai da un junghi la vreme rea, ca nu-i uiti vreodata cicatricile.

   Amintirile nu-ti raman in borcan, nici caleidoscop, sa le poti privi ori retrai cand te simti singur ori pustiit, cand simti ca soarta iti e impotriva si corabiile s-au inecat... Mi-am dorit sa le pot pastra, cu capac bine strans, si sa le scot doar pe cele mai frumoase dintre ele, pe cele care mi-au facut viata plina de soare. Dar nu se poate... ori nu-mi pot aduce aminte decat franturi, ori vin insotite de cele pline de amaraciune, care lasa mai mult pelin decat miere in urma lor.

   N-ajuta la nimic o iubire ca-n filme, daca n-o poti trai o viata. Si n-o poti trai o viata, pentru ca viata inseamna mai mult decat 150 minute de intrigi, suspans si happy-end. Viata inseamna oameni care se schimba si nu neaparat asa cum am vrea noi, griji, probleme, bucurii, dorinte, unele implinite, altele nu. Viata e complicata, ca ne-o complicam singuri sau nu. Iar amintirile nu tin de cald, nici de lumina, nici de vise frumoase.

Florenta

  Sau Firenze, cum e numit orasul in italiana si cum, parca, suna si mai frumos.

  A fost o prima experienta din mai multe puncte de vedere: prima oara in Italia, desi imi jurasem candva ca n-am sa calc, din cauzei experientei neplacute a altora pe acele meleaguri si prima oara in viata mea cand am zburat cu un low-cost, iarasi, lucru pe care mi-l jurasem ca n-o sa-l fac vreodata.

  M-am stresat de zborul cu avionul... dar nimic nu ma pregatise pentru ce aveam sa traiesc in "autogara" numita Aeroport Baneasa. Chiar n-am crezut ca poate exista asa ceva. Si nu ca e mic, asta nu m-ar fi deranjat. Dar organizarea - sau, mai bine zis, lipsa de organizare - de pe un aeroport international, oricat de pentru low-cost o fi el - m-a socat. Intai, pentru ca am ajuns cu 2 ore inaintea zborului, cum scria, de altfel, si pe bilet, a trebuit sa stam intr-un spatiu extrem de mic si de friguros, sa ne luam la revedere de la insotitori si sa ne asezam la o coada pentru verificarea pasapoartelor. La acea coada minunata am stat cam o ora, timp in care am aflat ca zborul are intarziere (initial de 10 minute, care mai apoi au devenit 30 minute, care, la randul lor, s-au transformat intr-o ora). E, la coada pentru verificari pasapoarte se statea ca pe vremuri la zahar si la ulei (pentru cine a prins si isi mai aduce aminte!) - adica cu imbranceli, inghionteli, bagat in fata si tot tacamul. Intr-un final apoteotic, au trecut toti imbrancitorii mei si am reusit sa ajung si eu, mi-am pus lucrurile in nelipsita tavita de plastic si am fost intrebata suav: "nu aveti lichide sau materiale interzise in bagaj, nu?" Am raspuns "nu, nimic interzis, ce am lichid este in punga sigilata" (uitasem sa scot punga din rucsac!) Cred ca i-am repetat de doua ori in timp ce ma chinuiam sa scot punga din rucsac, pana s-a prins si el si mi-a zis "da, da, scoateti punga!". Am sperat ca prea multi teroristi pe zborul Bucuresti-Pisa n-ar trebui sa existe (statistic vorbind!), pentru ca altfel nu m-as fi simtit deloc in siguranta cu politia de frontiera de pe Baneasa!    

  Dar, abia dupa ce am trecut de coada a devenit mai interesant. Pentru ca usile care dadeau pe aeroport erau deschise mereu, distanta dintre noi (adica dintre cele cateva scaune murdare) si usi era de vreo 5 m poate si era un frig de-ti zbarnaiau urechile! Magazinul duty-free (unicul!) era, ca dimensiune, cam jumatate din "non-stop"-ul din statie, iar in afara de el mai era un "snack-bar" (pe cuvant!), din care puteai observa un fum de-l taiai cu cutitul si o tejghea. Mai mult nu ne-am incumetat, dar am facut pariuri intre noi ca in  mijloc ar putea fi o masa veche de biliard, iar in lateral niste jocuri mecanice. Asa, ca prin sate! :D

  Spre norocul meu, am internet pe telefon, asa ca am stat cu gluga pe ochi, asteptand sa se apropie ora de imbarcare, apoi sa treaca coada (mai mare si mai dezorganizata decat cea de la control pasapoarte), ca sa ma pot apropia de poarta de imbarcare. Dupa care ne-am urcat intr-un autobuz care ne ducea pana la avion, autobuz in care am mai intrat in conflict cu niste insi care se proptisera, cu bagaje cu tot, in usa. Probabil, asa se gandeau ei ca vor reusi sa se urce primii in avion si sa-si ocupe locurile mult visate.

  Despre cum se urca lumea in avion si despre coate si imbranceli ca-n rata comunala nu mai vreau sa povestesc. Oricum, finalul a fost fericit - adica am gasit doua locuri unul langa altul, gratie faptului ca nu-mi place sa stau la geam. Toata lumea era asezata strategic la geam, evident, din dorinta, probabil, de a admira norii deasupra carora aveam sa zburam. (in Bucuresti in acea duminica ningea teribil!)

  Zborul in sine a fost ok, chiar nu as putea sa spun vreo diferenta intre Wizz si Tarom, din punctul meu de vedere, ca pasager (fricos!) Singurul lucru pe care l-as putea reprosa la primul zbor a fost lipsa de reactie a stewardeselor in momentul in care la aterizare, probabil sechele ale zborului de asta-vara, am avut niste dureri cumplite in urechi, incat abia ma abtineam sa urlu. E, eu ma tineam cu mainile de urechi si ma strambam ingrozitor, iar pe ea o interesa daca isi imbraca el haina sau o pune in compartimentul de deasupra. Sincer, n-am inteles problema cu haina - ne-am fi putut sufoca cu ea la aterizare? Ar fi mancat-o si se ineca cu ea? Cred ca nu, pentru ca totusi e cam mare, iar dupa ar fi bagat o maneca sau gluga ar fi scos-o inapoi si ar fi zis ca n-are nici un gust.

  Si asa am aterizat in Pisa. :)

  Cred ca mi-a placut din prima clipa cand am pus piciorul jos din avion (la propriu!) In primul rand, clima e alta, temperatura mai ridicata, era senin si un apus de soare ca-n povesti! Din acel moment totul a fost frumos - controlul de pasapoarte civilizat, asa cum stiam ca trebuie sa fie, ghiseul de informatii turisti, biletele de autocar spre Firenze, mai ieftine decat cele de tren, autocarul civilizat, autostrada nu mai spun, pe marginea drumului iarba verde si maslini, cate un palmier, case frumoase si, uneori, cate un mic castel. Nu-mi mai aduc aminte daca am vazut doua sau trei castele, pentru ca la un moment dat aveam o stranie senzatie de deja-vu!

  Apoi, Firenze... unde am reusit sa ne ratacim un pic, in drumul nostru spre hotel, cu toata harta din dotare (si in conditiile in care hotelul era aproape de centru, cam la o strada de Dom).

  La hotel, o mica problema: hotel micut, afacere de familie, o tanti in varsta - proprietareasa - si un angajat filipinez, nici unul vorbitor de limba engleza. Nici noi de italiana, evident! Ne-am descurcat cu greu, i-am explicat ca vrem sa-i platim de la inceput, pana la urma a si inteles, ne-am inteles cand e servit micul dejun si filipinezul ne-a condus in camera, prin niste holisoare inguste, in care mai gaseai: o vitrina cu bibelouri, cate un tablou, o oglinda si totul era vechi, dar vechi in sensul cochet si bine aranjat pentru locul in care era pus. Iti dadea senzatia ca ai aterizat in timp, la inceputul de secol XX... si parca asteptai sa apara o femeie cu rochie lunga, moda din Belle Epoque, sau un domn cu joben.

  Restaurantul recomandat nu l-am gasit, asa ca am intrat in altul, Vecchio Mercato, ce ni s-a parut prietenos. Instinctele s-au dovedit a fi corecte, mancarea a fost excelenta, vinul delicios si serviciile ne-au impresionat placut. In general, toata mancarea de acolo mi-a placut - am mancat pastele lor delicioase, facute in casa, pizza cum e ea la mama ei, adevaratele bruschete si ... melanzane alla parmigiana, o bunatate cu vanata si parmezan, comandata intr-un barulet, pentru care doamna de la bar s-a strambat cand a auzit comanda ... si asta pentru ca s-a imbracat si a plecat la piata sa cumpere vanata special pentru noi!

  De retinut - capuccino nu se bea decat pana in ora 12 (ziua)! Stiam dinainte, asa ca am fost pregatiti. Daca il ceri dupa aia, se uita urat la tine. Si au dreptate,  pentru ca, dupa paste ori pizza, stropite cu vin rosu, cafeaua care merge e espresso, in nici un caz cea cu spuma de lapte!

  In seara de Valentine's am petrecut in mod romantic la Trattoria ZaZa, unde au gasit o masuta si pentru noi, chiar daca nu rezervasem nimic. Si unde m-a amuzat baia, care arata ca si cum ar fi fost mostenita de la Iulius Cezar! (cu statui si asa mai departe, de te simteai un pic ca-n muzeu!)

  Ce m-a impresionat: in primul rand, Domul. Te da pe spate (chiar si la propriu, pentru ca e atat de mare, incat nu-l poti cuprinde cu privirea!) Apoi, Palazzo Vecchio (pe care, din pacate, l-am vizitat doar pe dinafara), Piazza de la Signoria, Ponte Vecchio, Palazzo Pitti, Basilica di Santa Croce, fiecare colt de strada e istorie, la fiecare colt e o opera de arta, icoane imbracate in sticla, vechi de sute de ani,  pe coltul cladirilor... In Palazzo Pitti am intrat, am vizitat galeria de picturi si camerele. Picturile te lasa fara grai, chiar daca esti un profan, ca noi. Si sa vezi Sala Tronului sau dormitorul Ducesei ... ma uitam si mi-i imaginam acolo, ma gandeam cum dormea in acel pat sau cum se uita in oglinda innegrita de ani ... Gradinile le-am ratat, din motiv de frig, cu promisiunea ca ne vom intoarce si o sa le vedem pe toate, pe indelete.

  Dupa 3 zile ne-am despartit cu greu de oras... Am plecat pe acelasi drum spre Pisa, ne-am oprit la aeroport, am vazut ca avionul are o mica intarziere (iarasi!) si ne-am gandit sa vizitam orasul si celebrul sau Turn. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, a inceput o ploaie marunta si extrem de rece, ceea ce mie mi-a cam taiat jumatate din entuziasm.  Am luat un autobuz pana la gara, acolo am cautat informatii, am gasit un birou de relatii clienti, unde am intrat obisnuiti cu italienii nostri prietenosi din Firenze. Spre surprinderea noastra, un domn mai putin prietenos ne-a explicat, intr-o engleza ce-i drept impecabila, ca avem birou de informatii turisti 200 m mai incolo si ne-a expediat. Am gasit biroul de informatii turisti, iar acolo o tanara draguta numai fizic ne-a dat o harta si cateva informatii rapide, asta dupa ce s-a dezumflat vizibil cand i-am raspuns la intrebarea din ce tara suntem. Urmand indicatiile, am luat-o pe o strada pietonala si am mers pe ea pana m-am murat de tot pana la prima intersectie... acolo am consultat harta si am descoperit ca mai avem muult pana la Turn, asa ca mi s-a dus si cealalta jumatate de entuziasm! In concluzie, ne-am intors la aeroport si am pierdut vremea pana la plecarea avionului.

  Pilotul de la intoarcere se simtea, probabil, un Schumacher al aerului, pentru ca a decolat intr-un mod care mi-a trimis stomacul in gat. Am avut locuri si pe ultimul rand, asa ca toate senzatiile au fost traite din plin si "starea de bine" amplificata de stewardesele care barfeau in spatele meu, ca la piata. A urmat, dupa doua ore, o aterizare tot ca pe pista de curse, facandu-ma sa-mi imaginez ca vom lua si turnul de control cu noi pana la prima frana... si am ajuns, din nou, in Bucurestiul mult iubit, de data asta cu niste nameti cat casa.

  Discutie amuzanta intre mine si soferul de taxi care ne ducea de la aeroport spre casa - eu, socata de troienele imense de zapada din dreapta soselei, in Baneasa, in apropiere de Ikea: "nu va suparati, aici trebuia sa fie trotuarul?" El (cu ochii cat cepele, intorcandu-se la mine): "dar de cat timp sunteti plecati din tara??!" Eu, deja cu jumatate de gura, mai mult mormaind "pai, de 3 zile, dar, zau, nu era asa!"