Retrospectiva - in prag de An Nou

 
  La fiecare sfarsit de an fac bilantul... 2011 n-a fost un an grozav, clar putea fi mult mai rau, dar se putea si muult mai bine!
  Am inceput anul prost - stiam ca mama trebuie sa se opereze la coloana chiar dupa revelion. Prin urmare, nu mi-a mai ars sa merg nicaieri, am stat acasa la mama, la miezul noptii am ciocnit sampania, iar cand ne-am dus la fereastra sa vedem artificiile, mama si-a spart paharul de sampanie lovindu-l de geam... am cautat pe net si am citit ca aduce ghinion sa spargi pahare in noaptea de Anul Nou. Asa ca am mai baut doua pahare de sampanie si am adormit!

  Cu operatia a fost bine, pana la urma, daca fac abstractie de multele mizerii din spital, de asistente, de faptul ca a durat vindecarea o luna datorita lor si asa mai departe...
  Dar probabil faptul ca am stat la inceput de an prin spitale mi-a atras alte boli si probleme!
  Asa ca prin februarie a inceput sa ma doara glezna din ce in ce mai rau - sunt operata de foarte multi ani la glezna aia, stiam ca au ramas "sechele", asa ca la inceput nu mi-am facut prea mari griji, am zis ca o sa treaca de la sine. Total gresit, prin mai, cand am reusit sa imi fac radiografia, iar apoi sa ajung si la ortoped, am aflat ca lucrurile nu-s prea roz. Si ca daca vreau sa mai merg normal cu piciorul ala trebuie sa-l menajez bine. Adica bine de tot. Mai exact - nu jogging, nu sala, nu sarit, nu urcat pe munte - si cel mai si cel mai rau - nu role! Deloc! :(  Nu mai am voie decat sa merg pe jos, pe suprafete plane. Si partea proasta e ca nici nu mai rezist de la 5 km in sus, ca inainte. Dar, cum spuneam, era loc si de mai rau!
  Prin vara, cand m-am intors din concediu, dupa o aterizare prea brusca (desi eram cu Tarom, tocmai pentru ca aveam incredere in scoala romaneasca de pilotaj!), m-au durut urechile ingrozitor trei zile. In a patra m-am dus la doctor, care doctor m-a trimis la Institutul de Audiologie pentru teste, temandu-se de o otita seroasa. Otita n-a fost, in schimb mi-au zis ca e timpanul afectat intr-o mica masura si am plecat cu recomandarea serioasa de a nu mai vorbi mai mult de 3 minute la telefon (per convorbire) si de a evita castile. Asta ca timpanul sa nu ajunga afectat intr-o mai mare masura! So, s-a dus naibii si i-pod-ul!
  Sa mai spun ca sa mergi pe jos cativa kilometri, zilnic, fara muzica in urechi, n-are nici un haz?
  Mai tarziu, in saptamana dinainte de ziua mea, m-am trezit cu o falca umflata. Pana a doua zi mi s-a umflat si gatul. Aratam ca naiba si abia puteam sa inghit pana si apa! Dupa ce m-am ingrozit ca poate am mononucleoza - desi nu-mi imaginam de unde naiba puteam sa o iau - am aflat ca era de la maseaua de minte! Care nu reusise sa iasa de tot, inflamase toata zona si ma pricopsisem de aici cu o infectie de toata frumusetea. Operatie, antibiotice, plus o mie de alte medicamente care se iau cu antibioticele, pentru o mai buna absorbtie. Partea buna? De la tona de antiinflamatoare nu ma mai durea glezna deloc!
  Am incheiat apoteotic - cu o viroza cu febra patru zile la rand, chiar de Craciun! Ca doar nu era sa se termine in octombrie! De restul racelilor si virozelor din timpul anului nu mai zic, au fost de umplutura!

  Dar anul a avut si parti foarte bune -  de exemplu, vacanta a fost dementiala! M-am intors in Spania, in locsorul meu preferat, unde ma simt atat de fericita. Fata de alti ani, anul asta am iesit doar o data din tara, dar am stat doua saptamani, asa ca a fost ceva!
  Au mai fost suprizele frumoase pe care mi le-a facut jumatatea mea si anul asta - si n-au fost putine! Am mai spus vreodata ca e cel mai tare la facut surprize si cat de norocoasa sunt? E, daca nu, o spun acum! De exemplu, anul trecut, de Valentine's Day, am fost dusa la aeroport  si am aflat ca plecam la Praga pentru 4 zile! Demenetial, nu? Anul asta n-am mai avut vacante-surpriza, ca anii trecuti, dar printre cadouri au fost un inel foarte pretios si un i-phone 4 de ziua mea. Ma declar mai mult decat multumita!

  Si, nu in ultimul rand, din aprilie am si o nepotica. Si e sanatoasa si superba, cu niste ochi imensi, albastri!

 
  La final de an, ma bucur ca suntem bine toti. Si sanatosi. Asta conteaza cel mai mult, mai ales dupa cate au fost in anul ce tocmai se duce. Si ca bilantul, una peste alta, a iesit pozitiv!
  Iar acum, de Revelion, o sa ma distrez bine de tot. Si o sa vina un 2012 extraordinar! Pentru noi toti! ;)

Cel mai frumos brad

E al meu, evident. Pentru ca am un simt estetic desavarsit! :D

Mirosul Craciunului

 De mai bine de o luna, Craciunul e prezent peste tot - in toate mall-urile, in magazinele, cafenelele si, de ceva mai putin timp, si deasupra strazilor din centrul Bucurestiului.

 Toate lumanarelele decorative de Craciun, pe care le-am gasit prin magazine, miros invariabil a scortisoara. Prin cafenele gasesti cafea cu scortisoara, in baruri vin fiert cu aceeasi scortisoara. Optional, cu portocale si cuisoare.

 Se pare ca pentru majoritatea oamenilor mirosul de Craciun e miros de scortisoara...

 Pentru mine, in schimb, Craciunul nu inseamna nici scortisoara, nici merisor, nici portocale, nici vin fiert. Pentru mine, mirosul Craciunului e miros de cozonaci. Cozonaci ce se coc molcom la cuptor, intr-un amestec de coca vanilata, nuca, cacao si stafide. Cozonaci pe care bunica mea ii cocea, atunci cand era mai tanara decat la cei 92 ani pe care ii are acum si mai in putere. Si mama face acum cozonaci si ii face foarte buni, dar nu mai e la fel... Noi nu mai suntem copii, bunica mea nu ne mai imbie cu cozonac cald, deasupra usii cuptorului din bucataria casei in care am copilarit, bunicul nu mai e, ca sa ne mai poata zambi din locul lui de pe coltul canapelei din sufragerie, in spatele usii...

 Pentru mine, mirosul Craciunului e dat de cea mai draga amintire de Craciun pe care o am.

 Cea in care am impodobit primul "brad" la bunici, la 7 ani. Erau de fapt niste crengute stranse, cred ca vreo trei, puse intr-un borcan cu apa, si impodobite de mine si de fratele meu cu ce am reusit sa facem cu mainile noastre in dupa-masa aia, pentru ca ornamente de brad la bunici nu aveam. In seara aia a venit si primul Mos la bunici sub brad: cu dulciuri, doua ornamente de brad - o steluta si un bastonas, frumoase foc, cum pe vremurile alea nu se gaseau - si doua creioane cu guma (trebuie sa fi fost copil la scoala inainte de '89 ca sa intelegi ce insemnau creioanele cu guma pe vremurile alea!)

 Apartamentul bunicilor era compus din doua camere semi-decomandate. In noaptea dinaintea Ajunului bunica facea cozonacii. Cum la etajul 6 gazele abia palpaiau, cozonacii se faceau intotdeauna noaptea. Daca inchid ochii o vad pe bunica mea, in putere, asa cum era atunci, cu capodul peste camasa de noapte, in fata cuptorului din bucatarie. O vad exact asa cum era acum 25 ani de pe vremea asta... Ma trezisem ca in fiecare an cand se faceau cozonacii de mirosul care ajunsese pana la noi in dormitor, unde dormeam eu cu fratele meu. Ne-am dus pas-pas, pana in bucatarie, acolo unde bunica, zambind, ne-a dat, ca-n fiecare an, cate o bucata din cozonacul fierbinte. Apoi ne-a trimis inapoi in pat, pentru ca era abia 4 dimineata.

 Si, imi aduc aminte, ca, acolo in pat, inainte sa adorm, m-a strafulgerat un gand, ca va veni o zi in care noi o sa fim mari, tot ce aveam atunci nu va mai fi, iar eu imi voi aduce asa aminte mereu de noaptea aceea si mirosul ei de cozonac. Si mi-am dorit de mult sa scriu amintirea asta... pentru ca imi e teama ca anii vor trece la fel de repede si n-am sa mi-o mai pot aduce aminte ca acum si din tot ce a fost nu va mai ramane nimic...

De ce nu ma convinge "naturalul 100%"

 

 Ma simt bombardata, in ultima vreme, de campania pentru lucruri "naturale", "bio", "eco" etc. etc. 

 Inainte de toate, bio sau eco nu inseamna ca respectivul produs nu contine nici o chimicala, ci doar ca ingredientele (alea naturale) au crescut fara ingrasaminte (daca e vorba de plante) sau au fost hranite cu fan sau porumb (daca sunt vaci sau gaini) si nu cu bobite cu vitamine. Asta am constatat-o cu proprii mei ochi cand am vazut produse cu eticheta "bio" in supermarketuri si am citit, cu stupoare, ca sunca bio e plina de nitriti si nitrati.   Apoi, cu si mai multa stupoare, am constatat ca laptele, iaurtul sau sucul de portocale bio aveau un termen de valabilitate mai mare decat suratele lor ne-bio (si muuult mai ieftine!) de pe raftul de alaturi. Asa ca i-am bagat consortului mintile-n cap si l-am tarat de la raftul de produse bio, in fata caruia se extazia.
 Asta nu inseamna ca nu-mi pasa ce mananc. Pentru ca imi pasa - si ce mananc, si cat mananc. Nu mananc de ani de zile mezeluri sau carnuri procesate, nu mananc branza topita sau alte creme de branza, margarina, snacksuri, chipsuri, nu beau sucuri si lista poate continua. Normal, exista exceptii, dar sunt extrem de rare. Si cel mai important mi se pare sa citesc ingredientele unui produs inainte sa-l cumpar, nu sa ma amagesc cu eticheta bio si sa-l pun automat in cos.

 Cel mai complicat a fost cand m-a cuprins febra de a-mi gasi cosmetice bio. De la un sampon fara SLS (sodium laureth sulfate), ca parul meu sa fie mai fericit si mai sanatos, la sapunuri sau geluri de dus bio (sau fara acelasi SLS), pentru ca pielea mea sa nu se mai usuce  sau creme, lotiuni si deodorante fara parabeni sau  saruri de aluminiu. Daca lotiuni de corp si deodorante am putut gasi usor, la preturi accesibile si fara sa simt vreo diferenta fata de celelalte, cu ingredientele "incriminate", la sampoane si sapunuri a fost un chin inutil! Intai - am reusit sa-mi gasesc la diverse targuri sau magazine handmade gel de dus si sapun. Exceptand o singura marca handmade, comandata de pe net, toate mi-au uscat pielea intr-un hal fara de hal. Adica pana cand a ajuns sa mi se exfolieze pielea de uscata ce era! Asa ca, din doua una: ori organismul meu e mai compatibil cu chimicalele decat cu naturalul, ori produsele respective erau mai putin naturale decat alea de pe raftul supermarketului! Sampon fara SLS n-am gasit. Am incercat sa-mi spal parul cu sapun si a rezultat o claie ca o canepa. Am incercat sa-l clatesc cu apa cu zeama de lamaie, iar rezultatul a fost de groaza! Sincer, pentru ca nu-mi doresc sa ies pe strada aratand ca o oaie smotocita, mai bine raman la sampon normal si ne-natural.

  Si, la urma, dar nu cel mai putin important, dimpotriva, nu pot fi de acord cu tratarea bolilor 100% natural. Sunt de acord ca sunt medicamente care pot face mai mult rau decat bine. Sunt medicamente pe care nici un medic nu ar trebui sa le prescrie atat de usor cum o fac majoritatea si medicamente care ajuta intr-un loc si lovesc in alta parte. Un asemenea medicament iau si eu zilnic de vreo 8 ani incoace... Sunt constienta de efectele lui adverse, dar fara el eram moarta. La modul propriu, din pacate. Nu poti inlocui tratamentele medicale cam cu nimic, mai ales in cazurile grave. Daca poti sa bei ceai de menta la diaree sau un ceai de sunatoare la dureri de cap, daca musetelul e dezinfectant si usturoiul omoara infectiile (alea usoare, pe cuvant, n-o sa scapi pe nimeni de septicemie cu usturoi!), sunt afectiuni la care e bine sa multumim Cerului pentru evolutia medicinei si a stiintei, in general. Eu sunt recunoscatoare pentru antibiotice si vaccinuri (administrate corect si constient, nu dupa ureche, de medici prosti sau date fara noima de farmacisti iresponsabili), pentru ca acum aproximativ 100 ani, sau chiar mai putin, oamenii mureau de boli ca: TBC, apendicita, peritonita, infectii banale si lista poate continua. Pare stupid, nu? Cred in tratamente alternative, am practicat asa ceva cu succes si rezultate palpabile, vizibile la investigatii. Nu cred, in schimb, in terapii care interzic "suprapunerea" tratamentelor medicale clasice.

 Ca o concluzie: daca era asa de bine pe vremea cand totul era natural 100%, oamenii se tratau cu plante si nu se "otraveau" cu medicamente, mancarea era cu siguranta "bio", oare de ce varsta medie la care se dadea ortu' popii era pe la vreo 40 ani? Si sa nu-mi spuna cineva ca numai turcii si tatarii erau de vina!

Cand se termina dragostea

    Pot spune, cu mana pe inima, ca am iubit de doua ori in viata mea de pana acum. N-am sa spun "am iubit cu adevarat" pentru ca nu poti, per a contrario, iubi intr-un mod neadevarat sau mai putin adevarat. In rest, au fost pasiuni, nebunii, m-am aprins si am simtit fluturi in stomac, dar fluturii au zburat si n-a ramas nici macar cenusa, pentru ca fumul nu poate sa arda.

    Prima mea iubire am intalnit-o pe o plaja insorita... am lasat-o, ingropata in nisip cu o parte din mine, pe aceeasi plaja insorita...

    Apoi l-am intalnit pe el, cel cu care sunt si acum... Am fost indragostiti si nebuni, ne-am aruncat cu capul inainte, apoi tot cu el am dat de pragul de sus, dar important e ca am ramas mereu impreuna si am depasit mereu tot, orice ar fi fost.

   Nu stiu ce va fi maine, nu am de unde si nici nu-mi bat capul... Stiu doar ce am azi si e destul. Si stiu si ca dragostea nu trece. Pasiunea si indragosteala, da, dar iubirea nu. Am citit de curand un articol dintr-o revista, mai exact interviuri cu tineri actori care formeaza cupluri, iar unul dintre ele era cu Andi Vasluianu si Raluca Aprodu. Mi-a placut foarte mult cand ea a zis ca dragostea nu depinde de existenta relatiei si chiar daca se vor desparti, chiar daca o vor lua pe drumuri diferite, mereu vor fi prezenti, intr-un fel sau altul, unul in viata celuilalt.

    Asa si este... Mereu, intr-un colt din sufletul meu, va exista prima mea iubire. Atat timp cat eu voi trai. Asta nu inseamna ca mai e loc de impacari sau reinnodari. Nu, nu mai e. Iubirea e iubire, relatia e relatie. Dar iubirea nu se termina pentru ca relatia nu mai merge, pentru ca el nu te-a ales pe tine sau n-a ales sa lupte pentru tine sau pentru ca n-ati fost compatibili sau pentru orice alt motiv din care cuplul s-a destramat. Iubirea ramane, undeva, in suflet, impreuna cu amintirea a ceea ce a fost candva, iar acel cineva, chiar daca nu fizic, va ramane mereu prezent in viata ta.

  Daca noi doi nu vom trai impreuna fericiti pana la adanci batraneti, nu inseamna ca eu nu-l voi mai iubi. Voi merge mai departe, poate am sa mai iubesc pe cineva sau poate nu, dar sufletul meu, cimitir al tuturor iubirilor pierdute, va pastra si dragostea asta. Si mereu, mai acut sau mai stins, toata viata mea, imi va fi dor de el si de tot ce a fost frumos intre noi.

Cum spui "adio"

Inspirata dintr-un anume film am stat si m-am intrebat: cum e sa se desparta cineva de tine printr-un mesaj? Un simplu post-it lipit pe ecranul calculatorului, pe care sa-l vezi, inevitabil, dimineata cand te trezesti si observi ca el nu mai e langa tine... Ce poti sa simti? Cum poate cineva, cineva pe care l-ai iubit si inca il mai iubesti sa fie atat de las sau atat de cinic (sau ambele!) incat sa nu fie in stare sa-ti spuna in fata "nu mai vreau!", "nu te mai vreau!"

Dincolo de film, am auzit astfel de povesti si in viata reala. Mi s-au parut tot timpul incredibile, aproape de domeniul fantasticului. Dar, cu siguranta, ce se intampla cu adevarat in viata intrece orice imaginatie! (si daca a mea nu e bogata...)

Nu mi-a scris nimeni niciodata vreun ravas de adio. Nici vreun mail, nici vreun SMS. Cineva din trecutul meu (indepartat, foarte indepartat, pot spune acum) a rupt-o cu mine intr-un mod mai "original": l-am gasit cu alta. In timp ce ar fi trebuit sa ma astepte pe mine.

Asa ca acum, cu atatia ani asternuti intre mine si intamplarea de atunci, acum cand sunt cu adevarat fericita si linistita, ma gandesc la povestea din film si nu ma pot abtine sa nu ma intreb: ce e mai rau? Sa ti se lase un bilet de adio, pe care sa-l gasesti dimineata in locul celui pe care-l iubesti si cu care stii ca ai o relatie? Sa-l gasesti cu altcineva acolo unde ar trebui sa va intalniti? Care dintre ele e mai urata sau mai dureroasa? Si cat de departe poate merge lasitatea cuiva, incat sa nu fie in stare sa se uite in ochii tai si sa-ti spuna: "Imi pare rau, dar nu mai vreau. Nu te mai vreau!"

Relatiile care ne schimba

Mereu m-am intrebat de ce noi oamenii avem tendinta de a-i iubi cel mai mult pe cei care ne fac rau. De ce fata cea buna nu-l intalneste baiatul bun si nu traiesc fericiti pana la adanci batraneti... De ce, in general, nu ii apreciem pe cei care ne iubesc, sincer si neconditionat, ci ii preferam pe cei care ne calca inima in picioare... Nu stiu ce ne determina sa fim asa... Dar incepi, la un moment dat, sa-ti dai seama cum functioneaza mecanismul. Iubesti pe cineva care te chinuie. Si te chinuie. Si, la un moment dat, obosesti... si nu mai vrei. Si te opresti. Sau termina celalalt, oricum. Pentru ca nu te vrea pe tine si punct.

De aici mecanismul functioneaza simplu. Te-ai ars in ciorba, sufli si in iaurt. Sau, si mai rau. Adica ajungi sa ranesti tu inainte sa fii cel ranit. Asa ca in urmatoarea relatie sau de fapt, in toate urmatoarele relatii (depinde unde te opresti), vei fi tu cel care chinuie si caruia nu-i pasa. Si vezi ca merge. Foarte bine chiar. Si iti e atat de bine, pentru ca nu mai suferi deloc, doar stai si primesti, fara sa dai nimic sau dand foarte putin inapoi, asa cum ai patit si tu candva. Si e mult mai simplu asa. Si inveti ca relatiile doar asa merg, adica atunci cand tu nu te implici, il lasi numai pe celalalt sa se implice sufleteste, numai pe celalalt sa sufere, numai pe celalalt sa se zbata. In fond, nu asta e lectia pe care ai invatat-o?

Aplicand la situatii reale... cu siguranta asta e motivul pentru care exista "fete rele". Si probabil si "baieti rai". Durerea traita candva se transforma intr-o altfel de pasiune care se razbuna. Numai ca, din pacate, nu se razbuna pe cel sau cea care a provocat-o. Ci se razbuna pe altcineva, persoana nevinovata. Care, la randul lui, obosit sau indurerat, dintr-un anumit moment, isi va transforma la randul lui dragostea si pasiunea in cruzime sau nepasare, chinuind pe altcineva. E un adevarat lant al slabiciunilor... dar, ma intreb eu, oare cine "iese" fericit din el?! Pentru ca, fiind cel care domina intr-o astfel de relatie, ai cu siguranta multe satisfactii, dar fericire... nu cred! Si iti justifici nefericirea prin incapacitatea de a fi fost iubit asa cum ti-ai fi dorit in relatia in care tu ai fost cel dominat sau chinuit. Si tot astfel iti justifici si "dreptul" de a chinui la randul tau pe altcineva.

Poate ca, intr-adevar, fetele bune nu intalnesc baietii buni. Bine, sunt si cateva exceptii fericite. Dar in afara lor... Poate e vorba de ghinion. Sau poate fiecare ne facem norocul sau ghinionul cu propria mana. Poate ca e mai palpitant sa te lasi atras de cel inabordabil, de cel care te chinuie. Si e foarte usor sa devii cel care chinuie in urmatoarea relatie. Pana la urma, daca a fost cineva care a considerat ca are tot dreptul sa te chinuie pe tine, de ce nu ai avea si tu tot dreptul sa chinui la randul tau pe altcineva, nu? Nu e asta cel mai bun mod de a-ti restabili orgoliul ranit in relatia anterioara?

Intrebarea mea de mai sus e retorica. Si nu, nu consider ca e un lucru demn de urmat. Din pacate, cam asa functioneaza in viata reala. Dar... sta in puterea oricui sa rupa lantul! Trebuie doar sa constientizam putin niste lucruri!