Non ti muovere

 Am terminat-o ieri si a fost, cred, cea mai trista carte pe care am citit-o vreodata. Articolul meu nu se vrea vreo critica de carte, asa cum nici altele nu se vor critica de film, pentru ca nu sunt in masura sa fac nici una, nici alta. Dar cartea m-a impresionat prea mult ca sa las toate sentimentele sa treaca pe langa mine...
 E mai mult decat trista, e cruda, mie mi-a lasat exact sentimentul de regret, de durere pe care il ai cand te uiti, dupa multi ani, in urma la lucrurile pe care nu le-ai facut cum trebuie, le-ai gresit si nu mai ai ocazia sa le indrepti niciodata.
 Timoteo, personajul principal, povesteste toata cartea intr-o camera de spital, anticamera salii de operatie unde fiica lui de 15 ani este operata pe creier in urma unui accident, cu sanse foarte mici de supravietuire. In momentele cele mai disperate ale vietii lui de pana atunci isi imagineaza cum ii povesteste fiicei viata lui, cum ii povesteste despre femeia pe care a iubit-o in timp ce isi dadea seama ca pe mama ei n-o mai iubea de mult sau n-o iubise asa poate niciodata. Povestea de baza e oarecum clasica si rasintalnita - el, casatorit deja de multi ani si plictisit, o intalneste pe ea, la inceput are un sentiment de repulsie amestecat cu dorinta, mai tarziu isi da seama ca o iubeste cum n-a iubit pe nimeni, dar, cam pe tot parcursul cartii pana spre final, e o iubire de care el se rusineaza in public, pe care nu e in stare sa o sustina in ochii lumii si pentru care isi da seama ca isi doreste sa lupte si sa renunte la tot, inclusiv la fiica lui nou-nascuta, doar cand deja e mult prea tarziu.Mi-a adus aminte de ce imi spune mereu mama: "degeaba iubesti un om daca nu stii cum sa-l iubesti sau nu-l iubesti cand trebuie".
 Cand am terminat-o imi tremurau mainile si simteam un gol in stomac. M-a lovit pentru ca intotdeauna mi-a fost groaza ca ar putea veni o vreme cand, batrana, prea batrana deja, m-as uita in urma si as regreta viata, deciziile pe care le-am luat sau ocaziile pe care le-am pierdut. Nimic nu mi se pare mai trist decat sa regreti privind in urma, intr-un moment in care nu mai ai timpul de a schimba nimic.
 Pentru ca, asa cum spune cartea, "viata e un depozit de cutii goale pe care nu le-ai avut"...

Nesigur(a)

 Traiesc intr-un provizorat care ma apasa. Traiesc de foarte multi ani intr-un provizorat, dar niciodata nu m-am simtit coplesita de asta. Asteptam momentul in care va trebui sa-mi iau zborul, stiam ca voi privi cu un regret in urma, dar aia era. Mi-am facut calcule, ne-am facut calcule de sute de ori in acesti ani si mereu ne-au iesit cu minus. Asa ca am acceptat tacit ideea ca va trebui sa plecam intr-o buna zi, chiar daca locul va ramane undeva in sufletul nostru toata viata. 

 Acum e mai mult de atat, sunt alte schimbari grele care apasa si simt ca mi-e mult mai greu decat ma asteptam sa traiesc acest provizorat si sa nu stiu cand va fi exact momentul cand voi iesi din el, plecand spre o destinatie pe care inca n-o stiu sigur. Da, asta e, asta ma apasa, nu stiu sigur destinatia, totul e variabil si nu-mi mai doresc sacrificiul nimanui in numele sigurantei mele.

  El imi reproseaza ca nu stiu sa traiesc clipa. Ca nu stiu sa traiesc in prezent, sa las viata sa ma duca singura unde vrea ea, pentru lucrurile singure se vor aseza intr-un fel. 

  Eu cred ca nu mai reusesc de multi ani sa traiesc clipa, nu mai pot sa ma arunc in abis, nu mai stiu sa traiesc intr-un singur timp, cel prezent, ignorand momentul imediat viitor. Nu mai pot. Mi-as dori-o, dar simt ca nu mai pot. De fapt, mi-as dori sa ma arunc in abis, dar trisand, sa fiu legata de o coarda si sa-mi ramana mereu sentimentul caldut de siguranta.Da, nu-mi mai vine sa ma arunc inainte fara coarda, nu mai merg cu masina fara centura, nu-mi mai asum riscuri blind, fara o portita de scapare in spate. Poate ca imbatranesc, poate ca mi-e doar frica acum si intr-o zi o sa-mi treaca, nu mai stiu... Stiu doar ca in clipa asta provizoratul ma apasa si ma paralizeaza.

Amintirile, pastile amare

  Uneori viata isi rade un pic de noi, macar asa, un pic de tot. Te duce in locuri in care nu ti-ai dori, in mod deosebit, sa ajungi. Sau nu ti-ai mai dori acum...

  

 Candva, am pus totul la picioarele tale. Toata viata mea, toate visele mele, sperantele mele, tot ce luptasem pana atunci. Am jucat totul pe o singura carte, dar, jucator prost, am pierdut tot, si mana, si jocul. Mi-aduc aminte cum eu, cu tot snobismul mostenit, fara sa mi-l doresc, pe linie paterna, ma vedeam mancand cu tine seminte intr-un catun uitat de lume, iarna, la gura sobei. Asa imi povesteai ca o sa facem, iar eu inchideam ochii si, desi nu mananc seminte, ma vedeam cu tine acolo... Ma puteam imagina acolo. Si ma puteam vedea traind si in orasul tau de provincie, daca asta ai fi ales, oras mic, in estul tarii, cu locuitori incuiati (da, asa mi-l si mi-i imaginam, in aroganta mea de atunci), ma puteam imagina traind oriunde daca era sa fiu cu tine, ma vedeam renuntand la orice pentru tine. As fi putut lucra, fara vreun vis de marire, in orice srl mediocru, as fi lasat totul...

  Soarta a ales altfel. Prin mana ta. Tu ai ales altfel, tu m-ai scos din viata ta si nu mai conteaza pentru nimeni daca ai regretat asta mai tarziu. 

  

  Tot soarta m-a facut, atatia ani dupa, sa ajung in orasul tau, acolo unde nu mai calcasem niciodata. Oras in care credeam candva ca as putea trai. Oras pe care l-am urat apoi, o vreme, cand mi s-a luat brutal optiunea de a mai trai, cu tine, in el. Am ajuns acolo de nevoie, printr-un joc al sortii, asa cum s-a derulat cam toata viata mea de pana acum. A fost cu totul altfel decat imi imaginasem candva, si el si oamenii lui. Si am facut pace cu orasul - n-avea nici o vina in povestea noastra! 

  

  Nu mai regret nimic acum. Nu e un post in care sa te plang, nu te mai plang de foarte multi ani. Pentru ca acum stiu ca acela langa care poti ramane o viata nu te pune sa renunti la nimic din ceea ce esti, indiferent cat de absurde iti pot fi uneori pretentiile. 

  Unele iubiri sunt pentru o viata, altele sunt doar pietre de incercare. Poti sa le sari sau poti sa te impiedici. Eu m-am impiedicat, mi-am dat viata peste cap, a trebuit sa-mi inchid porti in fata pentru totdeauna, dar s-au deschis altele si acum imi e bine. Dar, pe drumul spre orasul tau, mi-am amintit de tine si mi-am dat seama ca atat a mai ramas. Amintirea, ca o pastila amara.