Dor de octombrie

Mi-aduc aminte de octombrie al copilariei mele... alte vremuri, alte visuri, alte posibilitati... Distractiile de atunci, dar si fericirea, atat de usor de atins in simplitatea ei, fericire de copil caruia nu ii lipsea nimic sau aproape nimic...

Mi-aduc aminte de octombrie 1983 - cand eram deja sanatoasa, dupa operatia de la glezna, si cand de ziua mea (implineam 4 ani) tata mi-a adus flori. Garoafe rosii. Si acum imi plac garoafele, spre mirarea multora! Bunica-mea mi-a facut doua torturi de bezea, cu etaj. Atunci am primit primul meu ursulet de plus...

Au trecut anii, am inceput scoala. Mi-aduc aminte dupa-amiezele in care ma plimbam prin parc, trecand cu picioarele prin frunzele ruginii, cazute pe jos, fosnetul pe care il faceau si mirosul parca putin afumat, de amurg de toamna... Zilele mele, serbate in fiecare an, cand ma jucam cu prietenele... Alte obiceiuri, alte bucurii, alt fel de fericire... Copilul care a crescut, a descoperit cartile si lumea din ele, intr-o perioada cand alta distractie nu prea era. Si de atunci incepe sa traiasca prin ele, sa literaturizeze viata...
Bucuriile dinauntrul celor patru pereti ai camerei mele erau mai mari decat orice bucurie traita afara, printre ceilalti copii. Lumea din cartile pe care le citeam, lume in care ma transpuneam, traind impreuna cu personajele...

Ani care au curs, creand vise, schimband vise... vise care au murit pentru a se naste altele, pentru ca speranta nu a murit niciodata. Visele din primii ani de scoala, de fapt din gimnaziu, la 12 ani, cand visam sa invat sa cant la chitara si sa-mi fac o formatie de rock. Disperarea bunica-mi cand i-am spus ce visam si ca mie nu-mi trebuie scoala! Ma amuza atat de mult acum... Disperarea alor mei ca "nu eram ca frate-miu". Si ca ma straduiam, intr-un fel, sa fiu opusul lui! Bunica-mea paterna (pe ea o oripilasem cu "visele" mele!) incerca sa ma impinga spre Liceul Sanitar (nici nu cred ca mai exista acum!), cred ca voia sa fie sigura ca o sa am o meserie "onorabila". Mama voia sa fac Medicina (la care renuntase frate-miu, dupa ce se pregatise pana la 17 ani numai pentru asta!), tata voia sa fac Politehnica.


Apoi liceul... alte vise... Dreptul, la care am visat, de fapt, de la 13 ani, din dorinta mea de "a face dreptate" in lume... Parca lumea asta a asteptat vreodata sa se faca dreptate! Octombrie de atunci, prima dragoste, dezamagirea, prima durere... Vocea mamei, care imi spunea "ce-o sa mai razi intr-o zi de astea!" Si atunci nu puteam sa-mi imaginez ca intr-o zi voi rade, atunci mi se parea un capat de tara... Si acum, cand ma doare, merg la mama si o intreb "nu-i asa ca intr-o zi o sa rad de asta?"...

Mi-aduc aminte la 17 ani... prima petrecere. Anul cand frate-miu m-a considerat "suficient de mare" ca sa ma ia cu el, cu gasca. Cei mai frumosi ani, pana pe la 20...

5 Octombrie 2000 - cea mai frumoasa zi a mea! Incepusem facultatea la Drept si chiar de ziua mea am zburat spre Antalya, cu Bogdan. Paradisul de acolo, de la Club Med - am zis ca daca, cumva, cand voi muri o sa ajung in Rai, mai bine ca acolo nu poate fi!

Anii de facultate... alti ani frumosi... cu vise (ceva mai realiste!), sperante, iluzii...
Apoi au trecut... si m-au lasat debusolata in urma lor, nemaintelegand nimic! Viata de care m-am lovit cand s-a terminat scoala nu era nimic din ceea ce imi imaginasem eu! Dezamagirea de atunci... apoi lupta pentru altceva... nopti intregi pierdute pentru un alt vis, care nu avea sa se mai materializeze niciodata. Cel putin pana acum... Un an de munca aruncat in urma pentru un alt vis... vis spulberat la randul lui, intr-o zi de sfarsit de vara... Un alt octombrie, mult mai trist... o zi in care trebuia sa primesc acele jerbere roz, pe care nu le-am mai primit niciodata... Un octombrie in care a trebuit sa aleg daca vreau sa traiesc sau vreau sa mor. Si am ales sa traiesc.

Alti ani, vise poate mai putine. Si iubirea care iti intra in suflet tocmai atunci cand crezi ca niciodata nu ai mai putea iubi, ca ai devenit prea realist pentru asta...


Azi, zi de octombrie, octombrie al prezentului meu, am trecut iar prin frunzele ruginii cazute pe jos, iar ele au fosnit, cu acelasi fosnet de demult, sub rotile rolelor mele... si m-am speriat, pentru ca era sa cad... dar mi-am revenit si am mers inainte!

Dragostea nu este oarba. Ea are un alt ochi spiritual prin care vede tot ceea ce este bun si toate posibilitatile pe care altii nu le pot vedea...

Fericire

Am vrut de mult sa scriu despre asta ... M-a inspirat un pasaj din cartea lui Mihail Drumes - "Scrisori de dragoste". Trista, ca toate cartile lui Drumes, cel putin cele pe care le-am citit eu. Personajul principal masculin se intreaba, pe la inceputul cartii, cate se pot scrie despre fericire - "o pagina, cel mult, adevaratele capodopere sunt tragedii..."

Oare cat pot scrie eu despre fericire? Cu siguranta, nu mult, pentru ca fericirea nu are o "intriga", dar cele cateva randuri care vor umple poate o pagina reprezinta transpunerea unor clipe, care au umplut o viata. Si continua sa o umple, in toate momentele in care mi le reamintesc si le retraiesc...
Categoric, fericirea e o stare exceptionala. O stare de moment, nu un fel de "a fi" pe viata. Cei care sustin ideea fericirii zilnice au ajuns cu siguranta la un nivel de echilibru sufletesc, care le genereaza o stare de multumire, dar nu la fericire. Iar cei care ma vor contrazice, inseamna ca nu au trait vreo clipa de fericire adevarata in viata lor, dincolo de aceasta multumire si de acest echilibru cotidian. Pentru ca o astfel de stare cotidiana inseamna rutina sau, cum spune Ileana Vulpescu, fericirea reprezinta o stare exceptionala, cum e faza acuta a unei boli, in timp ce multumirea zilnica o poti compara cu cea cronica. Starea acuta, criza, tine putin si ... trece! Ca orice stare exceptionala...

Eu am avut momentele mele de fericire in viata. Si pe fiecare l-am simtit diferit, pentru ca au fost diferite si lucrurile care le-au generat.

Prima fericire pe care mi-o amintesc e cea pe care am simtit-o in clipa cand mi-am citit numele pe lista de admisi la Drept. Nu cred ca a fost vis mai mare sau lucru pentru care sa ma fi luptat mai mult in viata mea. Poate a fost singurul care m-a smuls din echilibrul meu de "balanta", m-a facut sa ma cert cu toata lumea si sa merg inainte pe drumul meu. Nici o clipa, indiferent de ce mi s-a spus sau de cat de greu a fost, de cat de putin timp am avut la dispozitie sa ma pregatesc, nu am luat in considerare ideea ca as putea sa nu reusesc. Si am reusit. Iar imaginea mea in ploaie, sarind in bratele lui Bogdan, imaginea lui, tinandu-ma pe mine in brate cu doar o mana si cu cealalta telefonul, la care ii dadea mamei "vestea cea mare", imaginea asta ma face sa zambesc si ma umple de emotie si acum... Inchid ochii si ne vad pe amandoi in ploaia aia de toamna, fara sa mai deschidem umbrela, fara sa ne mai pese de nimic, decat de un vis care se implinise - al meu, care luptasem pentru el, al lui care ma sustinuse, pentru ca in spatele visului meu era un alt vis - la aceeasi varsta si el, fratele meu, si-a dorit sa lase Politehnica pentru Drept. Nu a mai facut-o. Am facut-o eu si pentru el, asa mi-a spus atunci...

Urmatoarea data cand m-am simtit fericita ... Poate pare ciudat, dar am simtit-o pur si simplu in mine, in ziua cand am urcat cu rucsacul in spate pe Jepii Mari, pana la Caraiman, si apoi sus de tot, la Cruce Acolo sus, in fata imensitatii Crucii, cu prapastia parca nesfarsita din spatele ei, am avut o astfel de stare exceptionala... nicaieri, niciodata, nu m-am simtit atat de aproape de Dumnezeu. Poate pentru ca pe marginea acelei prapastii, atat de aproape de cer in adevaratul sens al cuvantului, cu senzatia ca poti atinge norii, te simti (sau eu asa m-am simtit) la granita dintre viata si moarte. Si era reala, un singur mic pas gresit pe marginea prapastiei, mai ales ca, daca te uiti la Cruce ai impresia ca vine spre tine, din cauza norilor ce se misca deasupra ei, acel mic pas te poate trimite fara echivoc dincolo... Atunci, in momentele acelea, I-am simtit prezenta. Pur si simplu, Il simteam langa mine, aproape palpabil, simteam ca ma asculta. Intotdeauna am simtit si am stiut ca ma asculta, dar atunci a fost altfel. Si am simtit asa o stare de bine, de fericire venind de undeva, din interiorul meu, incat mi-au dat lacrimile... Cand am coborat spre cabana ma simteam ca un fulg, simteam ca nu mai am nimic pe suflet, nici un regret, nici o durere, doar starea de bine... N-am mai intalnit niciodata senzatia aceea, cel putin nu cu o asa intensitate...

Iar cea mai comuna poate, fericirea la care poate ne gandim toti cand ii pronuntam numele, am simtit-o cand am iubit. In acele momente, atat de pretioase, pentru ca atunci am trait un vis, am trait ceva rupt de realitate. Caderea a fost cumplita, cand totul s-a terminat, durerea imensa, dar... am trait fericirea! Altii poate nu traiesc astfel de clipe intr-o viata de om. Dincolo de toata durerea si tot chinul de dupa, daca ar fi sa iau maine viata de la capat, as face totul exact la fel. Pentru ca acestea sunt momentele in care traiesti cu adevarat, iar nu banalul cotidian, oricat de echilibrat si multumitor ar fi...

...

Sunt momente in viata in care simti ca ai vrea doar sa te asezi jos si sa mori... Clipe in care am simtit ca viata m-a invins, ca sufletul meu este gol, este vid, un vid care ma absoarbe si pe mine cu totul... Momente in care nimic nu mai parea a avea sens, momente in care nu puteam sa-mi imaginez cum va putea viata mea sa mearga mai departe... momente in care, oricat incercam sa ma stapanesc, lacrimile imi tasneau involuntar din ochi, facandu-ma sa ma intreb de unde mai am atatea lacrimi, ca si cum ar fi fost acolo un izvor se pare nesecat... Momente in care pur si simplu ma opream, cand terminam diversele activitati pe care mi le impuneam, ca sa nu am timp sa ma gandesc, ma opream, priveam pierduta in jurul meu si ma gandeam doar "si acum ... ce?" Momente in care neantul, durerea, intunericul iti pun stapanire pe suflet si parca pe aerul pe care il respiri, momente in care iti dai seama ca nu traiesti, ci existi doar, momente in care sufletul iti devine ceva material, care doare, ustura...

Si, totusi, intotdeauna, dupa toata durerea si tot chinul si sentimentul de inutilitate, de a nu mai putea face nimic ca sa schimbi ceva , atunci cand am fost probabil la granita dintre normalitate (sau ce mai ramasese din ea!) si nebunie, in punctul in care probabil dincolo de depresie o iei razna si nu stii daca mai exista cale de intoarcere, in fiecare din acele momente... m-am gasit pe mine. Mai puternica decat as fi crezut ca pot fi. Si m-am ales pe mine. Am ales sa ma ridic, am ales sa traiesc, am ales sa respir, am ales sa ma bucur de viata, asa cum e ea, cu tot ce mi-a dat, cu tot ce mi-a luat... Am invatat, cu greu, sa ma bucur de ceea ce am trait, chiar daca au fost doar clipe, iar apoi am pierdut si am suferit, decat sa nu fi trait nimic si sa-mi fi petrecut viata ca o planta, fara sa simt nimic. Mi-am ales si imi aleg in continuare viata - viata mea, in care iubesc, sper, lupt si ... uneori castig, alteori pierd... in care sufar, cad, dar ma ridic de fiecare data de jos, ca sa merg mai departe.

Daca ma uit in urma mea, nu cred ca am nimic de regretat ... si asta e un mare balsam pentru sufletul meu! Pentru ca nu m-am impiedicat niciodata de orgolii prostesti sau de gura lumii, mi-am invins mereu teama si am spus sau am facut ceea ce am simtit, nu am jucat teatru, am fost mereu EU! Si pentru toate astea stiu ca daca in viata asta nu o sa fiu fericita, nu o sa fie din vina mea!