Fericire

Am vrut de mult sa scriu despre asta ... M-a inspirat un pasaj din cartea lui Mihail Drumes - "Scrisori de dragoste". Trista, ca toate cartile lui Drumes, cel putin cele pe care le-am citit eu. Personajul principal masculin se intreaba, pe la inceputul cartii, cate se pot scrie despre fericire - "o pagina, cel mult, adevaratele capodopere sunt tragedii..."

Oare cat pot scrie eu despre fericire? Cu siguranta, nu mult, pentru ca fericirea nu are o "intriga", dar cele cateva randuri care vor umple poate o pagina reprezinta transpunerea unor clipe, care au umplut o viata. Si continua sa o umple, in toate momentele in care mi le reamintesc si le retraiesc...
Categoric, fericirea e o stare exceptionala. O stare de moment, nu un fel de "a fi" pe viata. Cei care sustin ideea fericirii zilnice au ajuns cu siguranta la un nivel de echilibru sufletesc, care le genereaza o stare de multumire, dar nu la fericire. Iar cei care ma vor contrazice, inseamna ca nu au trait vreo clipa de fericire adevarata in viata lor, dincolo de aceasta multumire si de acest echilibru cotidian. Pentru ca o astfel de stare cotidiana inseamna rutina sau, cum spune Ileana Vulpescu, fericirea reprezinta o stare exceptionala, cum e faza acuta a unei boli, in timp ce multumirea zilnica o poti compara cu cea cronica. Starea acuta, criza, tine putin si ... trece! Ca orice stare exceptionala...

Eu am avut momentele mele de fericire in viata. Si pe fiecare l-am simtit diferit, pentru ca au fost diferite si lucrurile care le-au generat.

Prima fericire pe care mi-o amintesc e cea pe care am simtit-o in clipa cand mi-am citit numele pe lista de admisi la Drept. Nu cred ca a fost vis mai mare sau lucru pentru care sa ma fi luptat mai mult in viata mea. Poate a fost singurul care m-a smuls din echilibrul meu de "balanta", m-a facut sa ma cert cu toata lumea si sa merg inainte pe drumul meu. Nici o clipa, indiferent de ce mi s-a spus sau de cat de greu a fost, de cat de putin timp am avut la dispozitie sa ma pregatesc, nu am luat in considerare ideea ca as putea sa nu reusesc. Si am reusit. Iar imaginea mea in ploaie, sarind in bratele lui Bogdan, imaginea lui, tinandu-ma pe mine in brate cu doar o mana si cu cealalta telefonul, la care ii dadea mamei "vestea cea mare", imaginea asta ma face sa zambesc si ma umple de emotie si acum... Inchid ochii si ne vad pe amandoi in ploaia aia de toamna, fara sa mai deschidem umbrela, fara sa ne mai pese de nimic, decat de un vis care se implinise - al meu, care luptasem pentru el, al lui care ma sustinuse, pentru ca in spatele visului meu era un alt vis - la aceeasi varsta si el, fratele meu, si-a dorit sa lase Politehnica pentru Drept. Nu a mai facut-o. Am facut-o eu si pentru el, asa mi-a spus atunci...

Urmatoarea data cand m-am simtit fericita ... Poate pare ciudat, dar am simtit-o pur si simplu in mine, in ziua cand am urcat cu rucsacul in spate pe Jepii Mari, pana la Caraiman, si apoi sus de tot, la Cruce Acolo sus, in fata imensitatii Crucii, cu prapastia parca nesfarsita din spatele ei, am avut o astfel de stare exceptionala... nicaieri, niciodata, nu m-am simtit atat de aproape de Dumnezeu. Poate pentru ca pe marginea acelei prapastii, atat de aproape de cer in adevaratul sens al cuvantului, cu senzatia ca poti atinge norii, te simti (sau eu asa m-am simtit) la granita dintre viata si moarte. Si era reala, un singur mic pas gresit pe marginea prapastiei, mai ales ca, daca te uiti la Cruce ai impresia ca vine spre tine, din cauza norilor ce se misca deasupra ei, acel mic pas te poate trimite fara echivoc dincolo... Atunci, in momentele acelea, I-am simtit prezenta. Pur si simplu, Il simteam langa mine, aproape palpabil, simteam ca ma asculta. Intotdeauna am simtit si am stiut ca ma asculta, dar atunci a fost altfel. Si am simtit asa o stare de bine, de fericire venind de undeva, din interiorul meu, incat mi-au dat lacrimile... Cand am coborat spre cabana ma simteam ca un fulg, simteam ca nu mai am nimic pe suflet, nici un regret, nici o durere, doar starea de bine... N-am mai intalnit niciodata senzatia aceea, cel putin nu cu o asa intensitate...

Iar cea mai comuna poate, fericirea la care poate ne gandim toti cand ii pronuntam numele, am simtit-o cand am iubit. In acele momente, atat de pretioase, pentru ca atunci am trait un vis, am trait ceva rupt de realitate. Caderea a fost cumplita, cand totul s-a terminat, durerea imensa, dar... am trait fericirea! Altii poate nu traiesc astfel de clipe intr-o viata de om. Dincolo de toata durerea si tot chinul de dupa, daca ar fi sa iau maine viata de la capat, as face totul exact la fel. Pentru ca acestea sunt momentele in care traiesti cu adevarat, iar nu banalul cotidian, oricat de echilibrat si multumitor ar fi...