Vicky Cristina Barcelona

Niciodata nu am scris despre filme pe care le-am vazut, oricat de mult m-au impresionat (si au fost unele care m-au "dat peste cap"!). Pentru ca nu m-am considerat si nu ma consider in continuare in masura sa fac asta.
Acest articol nu se vrea, sub nici o forma, vreo cronica de film, exact din motivul expus mai sus. Doar ca... am vazut filmul asta si m-a impresionat acum si am vrut sa scriu un pic despre asta si despre ce am inteles eu din el, subiectiv vorbind.

Stiam deja ca e suficienta o clipa pentru a schimba tot... pentru a-ti da viata peste cap! N-ai nevoie de o vara intreaga pentru asta. De fapt, daca ma gandesc mai bine, o vara intreaga poate insemna cat o viata de om uneori...
Vicky si Cristina, extrem de diferite, diametral opuse chiar, ajung sa se indragosteasca de acelasi personaj - pana aici nimic nou. Ce mi-a placut e ca filmul e extrem de realist, nu se vrea vreo poveste romantica siropoasa, ca doar e facut de Woody Allen! In final, nimeni nu ramane cu nimeni (de fapt, ba da, Vicky cu sotul ei! :P) si, evident, nimeni nu e pe deplin fericit. Nici macar lamurit cu ce ar vrea, de fapt, de la viata. E crud de real, e evident ca nu exista "retete de fericire", nici romantismul, nici pragmatismul nu te salveaza. Si cu siguranta nici dragostea nebuna! Poate ca e putin prea pesimist - dar cam asta e povestea vietii oricui (si iar imi aduc aminte de Sartre cu "povestea unei vieti, oricare ar fi ea, e povestea unui esec"!) : orice ai face si orice ai avea, niciodata nu esti suficient de multumit sau de fericit, intotdeauna ai sa ai impresia ca-ti lipseste ceva, intotdeauna ai sa plangi dupa altceva ... si, mai ales, intotdeauna ai sa te intrebi : "si daca as fi facut altfel, cum ar fi fost oare acum?" Personajul lui Judy e graitor in sensul asta - intr-o viata aparent perfecta, regreta si plange pasiunea pe care a ratat-o ramanand alaturi de sotul ei pe care "il iubeste, dar nu mai e indragostita de el", regretand ca nu a avut niciodata curajul de a-l parasi. Daca luam o mie de exemple din viata de toate zilele, pot sa povestesc despre muulte femei pe care le cunosc personal si care au avut "curajul" asta! Rezultatul? Au stat si au plans o viata vizavi de "cat de bun era baiatul ala si eu am alergat dupa cai verzi pe pereti!".

E, cam asta e viata si cam asa suntem noi - intotdeauna o sa existe senzatia aia de "am ratat ceva" si "cum ar fi fost daca" ...

Mi-e dor ...

Mi-e dor de mirosul de iarba uda, mirosul acela verde-crud, de iarba proaspata amestecat cu mirosul de ploaie. Mi-e dor de dealurile verzi, molcome, din Ardealul meu, de mirosul de fan batut de soarele verii, de tufele cu mure in care ne bagam pana la gat, cand eram copii, de zmeura pe care o mancam pe fuga, cu urechile ciulite, de groaza "ca vine ursul!"

Mi-e dor de cerul acela albastru, parca infininit, pe care il priveam de pe camp, incercand sa-mi imaginez, cu mintea mea de copil, atunci, unde e Bucurestiul. Atunci imi era dor de Bucuresti, pentru ca imi era dor de mama. Acum imi e dor de Ardealul copilariei mele, unde mergeam vara de vara cu bunicii. De viata aia atat de simpla si atat de calma si linistita. De oamenii de acolo, atat de calzi, atat de diferiti de cei de aici. De campurile unde alergam pana oboseam, fara sa am vreo tinta vreodata. De gradina cu flori colorate a Mariscai. De privelistea de la micul geam al bucatarioarei, de unde vedeam tot dealuri si iar dealuri, atat de frumoase, cu pajisti si paduri... si-mi aduc aminte ca-mi pareau atat de aproape, la o aruncatura de bat si ce mirata am fost cand mi-a spus bunica ca de fapt sunt la sate si sate distanta! 

Cat mi-e de dor sa stau culcata in iarba proaspata, sa-i simt mirosul, sa aud doar zgomotul cosasilor si sa privesc cerul. Si norii albi, pufosi, carora imaginatia mea le dadea atatea forme... Cat de dor imi e de toate astea! Cat de dor imi e de o noapte senina de vara, plina de stele... parca numai acolo am vazut un cer atat de plin de stele! Mi-e dor, mi-e tare dor de toate astea, mi-e dor sa le simt din nou!