Facultatea de Drept (III)

Pozele imi apartin. Nu, nu sunt  cumplit de strambe, it's a signature! 

Pentru ca intr-o vineri, 1 septembrie 2000, am avut examen de admitere. Am avut fix 9 luni sa invat. Nu, 9 luni fara o zi. Am calculat din acea zi de 1 decembrie 1999, cand am urlat unii la altii in casa, incercand sa-i conving pe mama si fratele meu ca trebuie doar sa invat, fara pauza. Nici o clipa in tot timpul asta nu m-am gandit ca exista alta posibilitate decat sa intru. Nici macar atunci cand mi-a zis taica-miu ca n-am sa reusesc niciodata. Am respins orice posibilitate cat de mica. Nu mi-am permis nici macar sa-mi fie frica. Asta imi aduc aminte, ca n-am avut momente de panica. Stiam ca daca las panica sa intre, fie si pentru o clipa, as admite ca exista o posibilitate mica-mica sa nu reusesc. Iar daca acceptam posibilitatea asta incepeam sa pierd lupta. Iar asta nu puteam sa las sa se intample vreodata, pentru ca, asa cum am mai spus, fusesem in iad si stiam cum e acolo.

A fost primul examen la care a stat cineva si m-a asteptat. Nici cand am dat admiterea la liceu nu m-a asteptat nimeni, mama m-a condus si a plecat. La fel si la admiterea din '98. Acum mama si-a luat o zi de concediu si a stat cu mine. Ea si cu prietena mea. Au stat impreuna afara si m-au asteptat, la Universitate, in fata Facultatii de Matematica. Da, da, Facultatii de Matematica! Pentru ca numai mie mi se putea intampla ca, dupa 2 ani (aproximativ) de Politehnica, sa dau la Drept si la examenul de admitere sa fiu repartizata in Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti! Cand s-au terminat inscrierile, eram cam 4200 si ceva de candidati. Pe 300 locuri! La un calcul simplu, eram cam 14 pe un loc. E, atata amar de lume nu avea cum sa incapa numai in salile Facultatii de Drept, asa ca ne-au repartizat si in alte facultati ale Universitatii.

Nu m-am gandit nici o clipa nici la cati suntem pe loc. Stiam ca nu conteaza decat ce fac eu. Asta mi se repetase la examenul de admitere la liceu - nu trebuie sa te gandesti ca ala de langa tine sau din fata sau din spate sunt mai buni ca tine, nu, concurenta ti-o faci tu! La asta m-am gandit si eu tot timpul. Stiu ca supraveghetorii ne tot spuneau sa nu vorbim intre noi, iar eu ma gandeam de ce naiba am vorbi intre noi, ca doar nu o sa ajuti concurenta!

Imi lasasem telefonul acasa - da, in anul ala primisem si eu telefon mobil! Mai exact, il primisem mai mult ca o necesitate, mi l-a cumparat fratele meu, pentru ca pleca mult din tara cu job-ul si ii era mai simplu sa sune de pe mobilul lui pe mobil decat pe fix. Il vad si acum, era un Alcatel One Touch Easy portocaliu, cu o antenuta mica, care se putea intinde, eram atat de incantata de el! L-am lasat acasa, ca sa nu am grija lui, oricum nu aveam ce face cu el. Mama nu avea, prietena mea nu avea. A ramas ca dupa cele 4 ore sa ne vedem in fata facultatii, unde ma lasasera. Numai ca eu dupa 3 ore am terminat. Tot. 50 de grile la romana, 50 de grile la economie, fiecare grila 1 punct. Le-am facut pe rand, cu calm. Le-am verificat de cate 2 ori. Am rezistat 3 ore inauntru, tot reverificandu-mi cerintele si raspunsurile pana cand am predat foile cu maini tremurande si am iesit. Si asa m-am plimbat o ora pe bulevard, ca nu aveam nici telefon, nici bani (si aia m-am gandit ca mi-ar fi inutili!) pana s-a facut timpul sa ne intalnim in fata intrarii de la Matematica. De fapt, in fata Librariei Eminescu, care era chiar vizavi.

Nu-mi mai aduc aminte ce am mai facut in ziua aia, stiu ca eram ca in transa. Cred ca atunci am aflat ca a nascut Esca (nu ca m-ar fi interesat!) Era prima zi in care ma relaxam dupa o munca de atatea luni. Cred ca si taica-miu m-a lasat in pace - nu mai era amuzant, probabil, daca nu putea sa ma chinuie cand aveam de invatat.

A doua zi, dupa-amiaza, m-am dus cu mama la facultate, stiam ca se afiseaza grilele si raspunsurile corecte. Na, nu era inca epoca internetului! Stiu ca ne-au facut adresa de e-mail in anul I si pana am terminat anul IV cred ca aveam 14 e-mail-uri, atat de mult era folosit internetul in comunicare. E, si am ajuns, tot in spatele facultatii, de fapt, daca imi aduc bine aminte, in vara aia au schimbat treptele vechi, poroase - si frumoase, in opinia mea - cu cele de marmura pe care le are facultatea si azi, asa ca oricum si intrarea se facea tot prin spate. M-am dus la varianta mea de grila, imi stiam raspunsurile, mi le notasem cred ca pe un servetel, nu imi aduc aminte sa ne fi lasat sa luam ciornele. Si cand le-am confruntat am descoperit ca am facut 88 de puncte. Ceea ce inseamna cam 8,80 ca nota, in calculul meu, na, 100 de grile, 1 punct fiecare... Si a inceput tragedia. Nu mai stiu daca am plans pe strada - era sub demnitatea mea - dar am plans acasa de am rupt. Am fost extrem de convinsa ca nu intru, ca nu am cum, sigur o sa se intre cu medii peste 9. Adica peste 90 de puncte. Taica-miu, macar, m-a lasat in pace si nu a mai zis nimic. Poate era doar fericit ca a avut dreptate! Stiu ca la un moment dat cand a venit fratele meu acasa, tarziu, si m-a gasit cu ochii rosii si inca bocind, i s-a facut mila de mine si mi-a promis ca daca pic - desi, a zis el, sunt convins ca nu pici - el imi plateste facultatea la o universitate particulara, ca sa nu ma mai intorc in Politehnica. "Dar eu nu vreau la orice facultate, eu vreau la Facultatea de Drept, aia, unica, in cladirea aia!" am miorlait printre bocete. "Ok, o sa dai din nou la anul si poate se poate echivala primul an. Dar eu sunt convins ca intri, nu o sa fie toate mediile peste 9", mi-a zis. Nici nu stiam cu cat se intrase in anul precedent. Nu ma interesase. Nu mi-am facut calcule. In momentul ala mi-am dat seama ca eu invatasem 9 luni fara 1 zi ca sa nu gresesc. Bine, poate nu sa iau chiar 10, dar sa nu cobor sub 9. Si atunci intram sigur. Nu mi-am pus nici o clipa problema sa iau sub 9 si sa-mi calculez sansele in acele conditii. Si tocmai asta se intamplase, luasem un pic sub 9, e adevarat, dar totusi sub 9.

Am plans toata noaptea. Si a doua zi, in prima parte. Era duminica, 3 septembrie. Duminica dimineata a venit taica-miu si a zis ca bunicul nu se simte bine deloc. "Poate ar trebui sa treci pe la el", mi-a zis. Bunicul din partea mamei, cel care m-a crescut si mi-a fost atat de apropiat, murise cand eu abia implinisem 17 ani. De bunicul patern n-am fost niciodata prea apropiata, dar tineam la el si el la mine, in felul lui. Fusese si el un tata ca taica-miu la un moment dat, numai ca mai mult de la distanta (era despartit de bunica-mea de multi ani) si atunci nici ca bunic nu a stiut sa se descurce mai bine. Recunosc, nu trecusem pe la el de cateva luni, de cand imi inghetasem anul la Poli. Pentru ca avea fix acelasi stil, simteam ca imi ajunge taica-miu, nu mai aveam nevoie si de ta-su (mda, a sunat urat, stiu). M-am imbracat si am zis ca merg cu mama pana acolo. Numai ca aratam atat de rau, incat mama a zis ca nu mai mergem nicaieri, amanam o zi. "Acum te duc in oras, sa te inveselesc. Hai sa cautam o comedie!" mi-a zis. Si am fost la Notting Hill, cu Julia Roberts si Hugh Grant. Cred ca am plans si in timpul filmului, serios. Eram un izvor nesecat. Nu cred ca am plans in viata mea atat pentru nimic. Poate era o defulare si dadeam afara tot stresul din cele 9 luni, dar cred ca mai mult simteam groaza ca am ratat si ca ma intorc in iad. Cred ca toate fricile pe care le reprimasem, care nu existasera pentru mine in acele 9 luni stateau acum cuminti la coada, sa intre rand pe rand. Si eu reuseam sa produc lacrimi pentru toate.

Duminica seara, tarziu, a murit bunica-miu. Si m-am simtit vinovata. N-am fost apropiati, dar nici n-am fost la el sa-l mai vad o data. Si nici nu mai era alta ocazie. Aia a fost...
A doua zi am alergat cu mama si cu matusa-mea prin oras, dupa una-alta. Era luni, 4 septembrie. Candva, seara, m-a sunat frate-miu ca intarzie, are ceva urgent de terminat, dar cand vine mergem la facultate sa vedem rezultatele, auzisem ca luni seara se afiseaza. A ajuns acasa candva pe la 11 noaptea, eu ma bagasem deja in pat, ma simteam franta. De fapt, simteam o oboseala crunta, o epuizare sora cu resemnarea. Am zis ca daca e sa pic, in aceeasi pozitie o sa fiu si a doua zi, asa ca mai bine dorm. In noaptea aia l-am visat pe bunica-miu ca pleca cu celalalt bunic, care murise cu 4 ani inainte... iar eu eram undeva pe holul de la demisolul Facultatii de Drept.

Dimineata, 5 septembrie, am mancat ceva - de fapt, cred ca am mancat ceva, pentru ca intotdeauna mananc dimineata - si am plecat cu fratele meu. Ne-am oprit un pic in parcare la Palatul Telefoanelor, isi uitase B. incarcatorul la Romtelecom, unde avusese treaba cu o seara inainte.

Stiu ca deja venise toamna, in doar doua zile, afara ploua, o ploaie marunta si rece si eu ma uitam pe geamul masinii afara, cu sentimente amestecate. Pe de-o parte imi doream sa ajungem o data, pe de alta era acelasi sentiment de noaptea precedenta – pana nu ma vad pe liste inca nu am picat. Pentru ca dupa aia mergeam la inmormantare, eram imbracata toata-n negru, ca un cioclu, si exact asa neagra imi era si starea de spirit. B. s-a intors la masina si am plecat. Am ajuns imediat la facultate, am impresia ca atunci se putea parca la intrarea in camin, nu era inchis. Am lasat masina si am luat-o prin ploaie spre spatele facultatii, unde erau afisate rezultatele. Chiar pe aleea dintre camin si facultate era o fata care impartea pliante cu admiterea la o universitate particulara. Am luat foaia cu mainile tremurande. Exact in momentul ala, frate-miu a intrebat o tipa care trecea pe langa noi care a fost ultima medie. Tipa, evident morcovita, a zis 82. El m-a strans de dupa umeri si mi-a zis “Bai, ai innebunit!”. Era o exclamatie de fericire, dar eu nu mai gandeam logic, in mintea mea a fost “e clar, am picat pentru 2 sutimi!”. N-am rationat intr-atat incat sa-mi dau seama ca era imposibil, erau 100 de grile, fiecare un punct, nu existau sutimi, doar zecimale daca transformai in nota. Dar n-am mai gandit, concluzia mea a fost ca ultima nota a fost 8,82! Am ajuns ca prin vis in spate, rezultatele se afisasera candva noaptea, deci nu mai ramasese foarte multa lume in ploaia rece, doar cativa, majoritatea parinti, cu niste figuri nu tocmai fericite. M-am catarat pe pervazul exterior ca sa ajung si am inceput sa-mi caut febril numele pe listele cu respinsi. B., de la inaltimea celor 183cm, s-a dus cu degetul sus, fix dupa medie. Intrasem in primii 50. A inceput sa strige “uite-ti numele aici, ai intrat, ai intrat!” De pe pervaz m-am catapultat cumva fix la el in brate, stiu ca strigam ca nebunii de bucurie, intr-o gramada mica de figuri suparate.  Cumva, cu mine in brate, tinandu-ma intr-o mana, B. a scos telefonul si a sunat-o pe mama sa-i dea vestea cea mare. Am stat acolo in ploaie si am tipat de bucurie multa vreme, nu ma mai interesa nimic, nu ne mai interesa nimic. Cand am reusit totusi sa ne adunam si sa plecam am glumit ca am putea sa o cautam pe fata care impartea pliante, sa-i dam pliantul inapoi, ca eu nu mai am nevoie de el. Oricum, nu mi-as fi dorit vreodata sa intru la o alta facultate de drept decat aceea, unica, la care visasem.  Niste ani de zile si multa practica mai tarziu mi-am dat seama ca nu era vorba numai de orgoliu sau de cladirea de care ma indragostisem la 12 ani – ci asta a facut diferenta intre a sti ceva si a nu sti drept. Ne-am dus la masina, am stat in masina si am sunat pe toata lumea. Eu poate nu as fi sunat pe toata lumea sa o anunt atunci, dar el a insistat, a format toate numerele, si-a sunat colegii si prietenii (intre noi fie vorba, cred ca a sunat si oameni care habar n-avusesera ca eu dadeam la Drept), mi-a sunat profesorii. Dincolo de felicitarile profesoarei mele de economie, pentru care (habar n-am de ce!) ramasesem un model de comparat cu generatiile urmatoare, m-a impresionat sincer bucuria profesorului meu de romana. Aceluia caruia i-a fost frica sa faca meditatii cu mine atat de tarziu, de teama unui esec. Cateva zile mai tarziu l-am vizitat sa-i inapoiez o culegere de teste si era atat de fericit, parca trepida. Cumva, simteam, nu se bucura de succesul lui, ca profesor, cu un nou proaspat student admis, se bucura pentru mine si se bucura vizibil pentru mine. Cred ca a simtit tot entuziasmul si pasiunea cu care am invatat in acele 9 luni.

Prietena mea cea mai buna s-a dus sa vada listele singura inainte sa ma sune. M-a sunat dupa aia, fericita si ea ca am intrat.

In viata mea nu m-am bucurat atat de mult pentru ceva, nu cred ca fericirea aia, deplina, din tot sufletul, am mai simtit-o vreodata ca atunci, la o asa intensitate. Si am mai avut bucurii, fericire, reusite. Poate pentru ca sufletul ala de copil de 20 de ani stia sa se bucure altfel, vedea lumea altfel, o vedea mare si buna si plina de unicorni roz. Cu siguranta n-am mai avut niciodata toate iluziile intacte, ca sa ma pot bucura ca atunci, la 20 de ani, cand mi-am vazut implinit visul de intra la Drept.

Daca ar fi sa dau timpul inapoi, as face totul exact la fel, nu as schimba nimic. Chiar daca relatia mea cu taica-miu a fost iremediabil distrusa – serios, nu m-a iertat niciodata ca n-am ramas in Politehnica! – aia a fost, astea au fost limitele lui. Sunt ferm convinsa ca totul a contribuit la reusita mea (nu ma refer la tam-tam-ul pe care mi-l facea tata, evident!). Liceul de Informatica si un an intr-o facultate tehnica m-au ajutat sa am o gandire analitica si rationament logic, doua sesiuni m-au invatat sa invat, iar faptul ca am ajuns acolo in 2000 si nu in 1998, cand am terminat liceul, m-au ajutat sa cunosc anumiti oameni, oameni cu care sunt buna prietena si acum, dupa multi multi ani si care au insemnat si inseamna enorm in viata mea. Daca as fi intrat in 1998, drumurile noastre nu s-ar fi intersectat intr-un asemenea mod niciodata.

Mi-am adus aminte de admitere acum, de fapt, imi aduc aminte in fiecare an, dar poate, acum in mod deosebit, pentru ca mi-am pus problema, concret, pentru prima data, sa plec departe. Nu e vorba numai de a te satura de cum merg lucrurile generic si cat de departe suntem de normalitate, desi clar e si asta, dar imi e greu, foarte greu, sa am jumatate de familie la capatul lumii. Si cu cat ramanem mai putini, e si mai greu. Mi-am dat seama ca in afara de oameni, de prietenii mei foarte buni, nu am sa regret nimic din tara asta. Chiar nimic. Dupa care mi-am adus aminte de ea, de care m-am indragostit la 12 ani. Pe care inca o iubesc, care imi inspira atata dragoste si nostalgie si atata respect, incat uneori cand trec pe langa ea in drumul meu de la serviciu spre casa, ma surprind ca imi vine sa ma inchin, ca in fata unei biserici. De ea o sa-mi fie foarte dor. De cladirea Facultatii de Drept, cea mai frumoasa cladire din Bucurestiul asta, din tara asta, din lumea asta, in sufletul meu.

Au trecut 16 ani de cand am intrat. S-au implinit pe 5 septembrie, ziua cand s-au afisat rezultatele. Nu stiu cand au zburat. Nu stiu cand au zburat cei 4 ani de facultate, cei mai frumosi ani din viata mea. In vara s-au implinit 12 de cand am terminat-o.

Si da, pot sa spun acum, fara falsa modestie: sunt un jurist foarte bun.

Facultatea de Drept (II)

Pozele imi apartin. Nu, nu sunt  cumplit de strambe, it's a signature! 

O saptamana mai tarziu, pe 1 decembrie, m-am certat rau cu mama, pentru ca nu voiam sa ma duc la un examen partial a doua zi. La Rezistenta Materialelor, mai exact. Eu incercam sa-i explic ca n-am nici o sansa la examenul ala, materia e cumplita si, oricum, nu mai are sens. "Pai si in sesiune ce faci, inveti toata materia?" "Nu, in sesiune nu ma mai duc", i-am zis. Atunci a inceput circul. Ea tipa la mine ca ea ma sustine doar daca imi vad de treaba si de facultate in acelasi timp, eu incercam sa o acopar si sa-i explic ca n-am cum, ca daca fac pauza o luna sa invat pentru examene, cat e sesiunea, chiar nu o sa mai fie timp sa invat pentru admitere! N-am reusit sa ne intelegem, de fapt, n-am reusit decat sa urlam una la alta, fiecare cu ce o durea mai tare, si sa-l trezim pe frate-miu din somn. Si el avea liber, doar era 1 decembrie. Si intotdeauna a preferat sa doarma ziua cat mai tarziu (si sa invete noaptea, asta cand era student). Si rezultatul a fost ca deja urlam unii la altii pe 3 voci (bietii vecini!) - ei la mine si eu la ei. B., fratele meu, e inginer IT, dar si el si-a dorit in liceu sa faca tot Dreptul... na, boala in familie! Asa ca a zis de la inceput ca ma sustine, ca macar sa fac eu ce si-a dorit el si n-a facut. Ca sa inchid paranteza, cred ca dupa o ora de tipat pana ne-a durut in gat ne-am calmat toti si au ascultat. Si au inteles. Au inteles ca daca fac pauza o luna, nu o sa mai fie timp. Ok, a zis mama. "Dar sa-i spui TU lu' taica-tu!" Mda...

Si i-am zis, obligat-fortat. A doua zi, pe la 12, a sunat telefonul si m-am dus sa raspund - era taica-miu, care ma suna de la serviciu sa ma intrebe ce am facut la examenul partial de la Rezistenta Materialelor. "Nimic", i-am zis. "Cum nimic?!" a replicat socat. N-am fost in stare sa mint in viata mea, asa nu am mintit nici atunci. "Nu m-am dus", am recunoscut. A urmat o pauza din aia apasatoare, pe care o simt si acum. A oftat si a continuat "Nu stiu ce ai de gand sa faci cu viata ta!" Si a inchis.

La un moment dat, prin ianuarie, imediat dupa Sarbatori, a venit tot frate-miu cu ideea ca ar fi mai bine sa-mi inghet anul, inainte de sesiune. Ca sa faca tata mai putin scandal. Am facut-o si pe asta, pentru el, ca daca era dupa mine imi retrageam actele de atunci. Stiam ca n-am sa ma mai intorc niciodata, orice ar fi. Dar m-am gandit ca asa va fi mai linistit. Pe naiba! Iar taica-miu n-a putut sa-si tina dezamagirea in el sau, eventual, sa o reverse asupra mea intr-o dezaprobare muta. Nuuu! Toate dezamagirile tatalui meu au fost vocale, foarte vocale, de cand pot eu sa-mi aduc aminte! Prin urmare, in fiecare amarata de zi, de cand am inceput sa invat si pana am dat admiterea, am avut "muzicuta". Dar nu asa, finut. Sau, ma rog, uneori si finut. La inceput. Pe masura ce trecea timpul facea din ce in ce mai urat. Asa ca invatam economia pana la 5-6 cand venea el, dupa aia venea si-mi facea scandal (da, in fiecare zi!) Ma enervam. Dupa ce ma calmam cat de cat, invatam la romana, ca acolo mi se parea mai usor sa invat cu nervi cu tot. Sau ma opream, ca sa ma calmez de tot si invatam noaptea, cam pana pe la 3. Tot la romana, ca la economie as fi adormit cu capul in caiet. N-am putut niciodata sa stau noaptea sa invat pana atunci, nici macar in cele 2 sesiuni de la Poli. Atunci n-am mai avut incotro, asa ca e adevarata vorba aia ca nevoia te invata sa faci orice.

Am incercat sa ii explic punctul meu de vedere de nenumarate ori. Ma loveam de aceeasi fraza, spusa implacabil "Ai luat-o pe un drum, trebuie sa mergi pe el pana la capat!". Stiu ca m-am enervat si i-am zis "Ok, daca nu intram la facultate si ma angajam la gunoieri, tot asa mi-ai fi zis? Ca am luat-o pe un drum si trebuie sa raman pe el pana la capat, pana la pensie?" Argumentul meu nu a avut nici un ecou. Nici un argument nu a avut. Uneori ma asculta calm si eu credeam ca in sfarsit am reusit, am ajuns acolo unde doream si o sa inteleaga. Numai ca in momentul in care taceam si deschidea el gura, o lua de la capat ca si cum nu as fi spus nimic, ca si cum nu as fi vorbit niciodata. Toate cuvintele si argumentele mele treceau pe langa el. Si pe masura ce se apropia vara facea din ce in ce mai urat. Stiu ca la un moment dat, in vara, cand deja eram foarte obosita si mai mult decat stresata, la finalul unui asemenea scandal, pe care el il incepuse, ca pe toate celelalte, mi-a aruncat triumfator, ca de incheiere "e, foarte bine, sa dea Dumnezeu sa reusesti! Dar eu iti spun ca NU ai sa reusesti niciodata!"

Gasisem un foarte bun profesor de limba romana, fost profesor de liceu la Creanga, actual inspector. Cu el facuse meditatii pentru Drept prietenul cel mai bun al fratelui meu, din liceu, in momentul respectiv deja procuror. Bietul profesor nu prea a vrut sa faca pregatire pentru facultate cu mine, asa, la sfarsitul anului calendaristic, ca na, nu-i convenea sa aiba oameni picati in palmares si nu mai era timp, din punctul lui de vedere. Dar l-a rugat foarte mult si se cunosteau si... i-a fost jena! Asa ca m-a "cuplat" la meditatii cu fata unei invatatoare, tot cunostinta, care nici ea nu se apucase de invatat pentru facultate pana atunci si si-a zis probabil, in sinea lui, ca asta va fi grupa perdantilor. Numai ca eu voiam sa intru, asa ca lipsa lui de incredere in mine nu ma clintea un milimetru. Eu eram acolo ca sa iau tot ce avea el de oferit ca profesor de limba romana.

Si am invatat. Aici au avut dreptate ai mei - mi-a prins foarte bine exercitiul sesiunii. Eu invatasem in anul I cate 14 cursuri in 3 zile! Daca in clasa a XII-a, cand invatam la Economie si vedeam o lectie cu 10-12 pagini de caiet studentesc, simteam ca ma ia cu lesin, pai cand a trebuit sa invat pentru admiterea la Drept, nu ma mai lua cu lesin nici la 40 pagini! Doar vazusem mult mai rau de atat! Tin minte ca la romana, la meditatii, aveam teme pentru data urmatoare dintr-o carte de teste, cu structura asemanatoare subiectelor de la admitere, cate 2 teste la fiecare tema. Iar mie mi se pare total aiurea sa fac 2 teste. Era putin si nu aveam tot timpul din lume. Asa ca faceam mai multe si la ora urmatoare mergeam si ii spuneam ca l-am facut si pe ala, si pe alalalt, le-am facut ok, dar, uite, aici am gresit (aveau rezultatele la final) si nu inteleg de ce. Si omul imi explica. Cealalta tipa, care invata, dar mai in dorul lelii, se enerva si mi-a si reprosat o data ca nu e normal sa fac mai multe teste inainte, ca ea ramane in urma. Da, dar eu chiar voiam sa intru! Ca sa zic asa, eu fusesem in iad si asta era unica mea sansa sa scap de acolo. Era totul sau nimic. Curand, si-a dat seama si profesorul meu de asta. La o ora de pregatire, cand eram doar eu cu el (era saptamana dinainte de Paste si colega isi luase vacanta de la meditatiile de romana) mi-a zis "Sa stii ca imi place de tine, ca vrei sa faci treaba". Dupa aia a vorbit despre altceva. A fost singura data cand m-a laudat. Mi se spusese ca nu lauda pe nimeni, niciodata.

La Economie am invatat singura, dupa aceleasi caiete dupa care invatasem in clasa a XII-a. In vara, la insistentele alor mei (adica mama si B.) am facut si niste ore de meditatii, cu aceeasi profesoara. Ea oricum ma vedea minunata (ramasese cu impresia asta despre mine dintr-a XII-a, cand dupa orele de meditatii cu ea am luat 10 la BAC si 9 la admitere la Poli), imi spunea ca daca cineva trebuie sa reuseasca la Drept, eu o sa fiu aceea! Ce sa zic, mai contrabalansa cu taica-miu!

Prietenii mi s-au impartit in 2 categorii. Cei cativa care m-au inteles si sustinut neconditionat (ca doar pentru asta sunt prietenii!) si ceilalti, asa-zisii prieteni, care, brusc, n-au mai avut loc de dorinta mea de a face altceva, de parca le afecta lor viata in vreun fel. Dar oamenii nu se simt bine pana nu judeca pe cineva, asa ca daca as fi primit bani de fiecare data cand am auzit "pai si ai pierdut 2 ani din viata degeaba?!" sau "as fi dat si eu, ca mi-ar fi placut, dar mi-a zis mama ca unii nu sunt in stare sa faca nici macar o facultate, ce-mi trebuie mie doua?!" (stiu, subtil), acum eram bogata.

Cu rudele a fost cam la fel - unii au bombanit ca n-am de lucru, ca facultatea o faci oricum ca sa ai o diploma, ca dupa o sa poti profesa in cu totul altceva. Da, am zis, dar eu nu vreau sa fiu un inginer prost. Am stiut din primul an, poate nu de la inceput, dar din prima sesiune, ca pot termina Energetica. De o facultate daca te tii, o termini, nu trebuie neaparat sa fii stralucit. Dar nu as fi fost niciodata un bun profesionist. Pentru ca nu-mi placea si nu aveam nici o chemare. Si nici simtul tehnic nu ma dadea foarte tare afara din casa. Bine, am fosti colegi complet atehnici care au terminat si profeseaza, dar nu despre asta e vorba. Asa ca le-am zis ca decat sa fiu un inginer mediocru, prefer sa fiu un jurist foarte bun!

Nu stiu daca isi poate imagina cineva ce nasol e sa ai 19-20 ani si sa simti tu ca drumul pe care ai luat-o e gresit si ca trebuie sa te rupi sa faci altceva, in conditiile in care nimeni in jurul tau nu te sustine in asta, iar tu nu esti pe pe propriile tale picioare. Adica nu te intretii singur. Da, clar e dubios sa-ti vina copilul acasa si sa-ti spuna ca el se lasa de scoala pe care tocmai a inceput-o, pentru ca nu ii place. Cu siguranta ajungi sa te gandesti, cu groaza, ca n-o sa mai faca nimic, o sa ramana doar cu liceul si Dumnezeu cu mila! E, daca esti adult cu copii si ti se intampla asta, sa stii ca si copilul ala (daca e unul rational si responsabil) se gandeste la fel: "Si daca n-o sa reusesc sa fac nimic, niciodata, nu o sa intru nici dincolo, o sa raman doar cu liceul, ma angajez pe te miri unde si Dumnezeu cu mila?" "Daca, de fapt, gresesc, si n-o sa se mai aleaga nimic din viata mea?" Cam astea te macina, pentru ca nu e usor sa ai 19-20 ani, o tona de frici si dubii, din care singura certitudine e ca sigur nu ai luat-o pe drumul cel bun. Dar n-ai nici o garantie ca alt drum va fi mai bun, pentru ca n-ai nici o garantie ca o sa reusesti sa intri pe drumul ala. Poti doar sa speri si sa muncesti foarte mult. E, in conditiile astea, ultimul lucru de care ai nevoie e de o droaie de rude si asa-zisi prieteni care sa te descurajeze constant si care, eventual, pentru ca nu se pot abtine, sa mai spuna si "ce ti-o fi trebuit, nu puteai sa-ti vezi de treaba?" sau, mai rau "de inceput e usor, sa te vad ca mai si termini ceva!" Na, astia sunt oamenii... Si oamenilor le place sa critice pentru ca, cel mai probabil, nici ei nu sunt prea fericiti cu viata lor si alegerile pe care le-au facut.

Ca o paranteza, cu o vara inainte, in a doua sesiune de la Poli, am facut amigdalita. Dar din aia nasoala, cu febra 39 si frisoane si dureri de gat de abia puteam sa inghit si apa. Am plecat de la examenul de algebra, fericita, ca pana la urmatorul, de matematici speciale, am 7 zile. 7 zile! N-o sa auzi atat amar de timp intre examene in sesiunile de la Politehnica, orice facultate o fi aia! Prin urmare, m-am dus la un film. Cand am iesit de la film, m-a prins ploaia. Fara umbrela, evident. M-am dus acasa cu intentia de a lua un paracetamol si a face o baie fierbinte. Cand am ajuns mi-am amintit ca e revizie de apa calda (da, se purta si asta pe atunci!). Pana am stat sa incalzesc o oala cu apa pe aragaz, am uitat complet de paracetamol. A doua zi dimineata m-a trezit durerea de gat. Adica literalmente ma durea atat de tare, incat m-am trezit din somn de durere. Pana seara m-am lasat convinsa sa fac penicilina injectabila, ca sa ma puna pe picioare la timp pentru examen. A fost dureros... Inutil sa spun ca din cele 7 zile de care ma bucurasem am ramas cu vreo 3!
E, pentru a contracara talentul meu nativ de a o da cu bata-n balta la final (sau, cum se mai zice in popor, de a ma ineca precum tiganul la mal), in vara dinainte de admiterea la Drept, mama mi-a interzis sa mananc inghetata. Pana dupa admitere. A zis ca dupa admitere pot manca o galeata intreaga, numai sa ma abtin pana atunci. Am murit de pofta, dar m-am abtinut toata vara de la inghetata. Ca sa compensez cu ceva, am reusit sa fac o toxiinfectie alimentara cam cu o saptamana jumate inainte de admitere. Daca era cineva care sa reuseasca, eu eram aceea! Am iesit la o terasa cu o amica din liceu. Si, nu stiu ce a fost in mintea mea, dar m-am uitat in meniu si m-am gandit ca as putea sa beau un suc de rosii. Bausem undeva, cred ca intr-un Irish Pub cu frati-miu, numai ca aia il facusera ca lumea, cu gheata, sare, piper, fusese interesant. Asa, ca o supa de rosii, dar rece. Si fara vodka, evident. E, sucul de rosii de la terasa (tot fara vodka, doar eram om serios si invatam pentru examen!) cred ca era ramas de la ultima supa. Sau ultimul sos de pizza pe care il preparasera. Iar afara erau vreo 40 grade. Aia a fost! Totusi, a reusit mama sa ma puna pe picioare si de data asta. Doar ca mai dadusem un kil jos. Ajunsesem la 39. Asta a fost limita mea de jos, in viata adulta, la fiecare moment greu spre extrem de greu. Probabil mai jos de 39kg as fi sucombat. Nu stiu, n-am avut ocazia sa aflu. Din fericire. :P

(va urma) 

Facultatea de Drept (I)

Pozele imi apartin. Nu, nu sunt  cumplit de strambe, it's a signature! 

Au trecut 16 ani... Acum 16 ani am dat admiterea la Facultatea de Drept. Pe 1 septembrie 2000, mai exact. Pe 5 septembrie, candva noaptea, s-au afisat rezultatele, undeva in spatele facultatii, pe un geam de la demisol (ma rog, pe mai multe geamuri, ca erau multe liste).

Pe 5 octombrie 1998, chiar de ziua mea (implineam 19 ani), am inceput, la propriu, viata de student, ca studenta a Facultatii de Energetica a Universitatii Politehnica din Bucuresti.

De cand imi aduc aminte ca am cascat prima data gura sa spun ce as vrea sa fac cu viata mea (altceva decat sa invat sa cant la chitara si sa-mi fac o trupa de rock, cum i-am spus bunica-mi pe la 11 ani, uitand ca sufera de inima), am spus ca vreau sa dau la Drept. Mai exact, cred ca aveam vreo 12 ani. Mergeam cu mama de acasa, din Berceni, la bunicii materni, in Drumul Taberei si eram foarte fericita ca o convinsesem pe mama sa luam metroul pana la Universitate in loc de nesuferitul tramvai 11 pe Trafic Greu, pana la Razoare. E, de la Universitate ne-am urcat in troleibuzul 90, ne-am asezat pe scaune, eu la geam, iar dupa cateva statii (nu numarasem atunci cate) am ajuns in fata unei cladiri atat de frumoase, incat mie mi s-au marit ochii si am intrebat-o pe mama ”ce cladire e asta?”. Mama, jumatate amuzata de entuziasmul meu mi-a zis „E Facultatea de Drept”. In momentul ala, mama isi aduce aminte perfect, replica mea a fost ”Eu o sa invat aici!”
Mai tarziu, la orele de Educatie civica, introduse în programa scolara dupa Revolutie, eram singura nebuna din clasa care invata cu placere despre drepturile copilului, drepturile omului si alte asemenea (bine, mult schitate pe atunci), spre bucuria profesoarei care venise sa predea o materie la care toata lumea dormea, asta daca nu aruncau avioane de hartie prin clasa. 

Mda, si cum am ajuns in Politehnica? Oarecum simplu. M-am lasat influentata, pentru singura data in viata mea, de oameni binevoitori, fix inainte de clasa a 12-a. Mi s-a spus, printre altele, ca se va renunta la examenul de admitere la facultate (la toate facultatile), iar admiterea se va face in functie de notele din liceu si media de la BAC. Iar eu, ca absolventa a Liceului de Informatica, nu mai aveam nici o sansa sa intru la o facultate cu profil umanist. M-am speriat si m-am lasat convinsa, pentru ca zvonurile de genul ala ne cam bantuisera prin clasa a XI-a si eram multi cei care ne intrebam daca nu o fi vreun sambure de adevar in toate astea. A nu se intelege ca toti copiii si-au schimbat optiunea prin clasa a XII-a. Nuuu! Numai subsemnata a fost suficient de bleaga sa o faca...

Asa am ajuns sa dau la Poli, unde am si intrat (cu 10 la matematica :P), spre mandria tatalui meu, inginer de profesie, care isi dorise ca noi amandoi sa-i calcam pe urme (adica eu si frate-miu). Habar n-am de ce. Mandrie personala? Incapatanare de inginer care crede ca numai scoala facuta de el e singura care merita?  Senzatia ca asa ar fi putut sa ne ajute? Oricum, n-a fost cazul. Dar, recunosc, a fost singura perioada, scurta, cand taica-miu a fost mandru de mine. Orice realizasem, pana atunci sau dupa, nu a mai contat.

E, si pe 5 octombrie 1998, cum spuneam, era prima zi de facultate. Energetica nu a tinut vreun curs festiv pentru inceperea anului universitar, asa ca dupa ce pe 1 octombrie, joi, fusese un curs general cu toti studentii universitatii, in care ni se explicase cum e cu creditele si cum se formeaza notele, cum nota de la examenul din sesiune inseamna maxim 50% din nota finala, restul fiind compus din prezente, note de seminar/laborator, partiale samd, ne-au trimis acasa, chemandu-ne luni la ore. Luni m-am dus, de ziua mea cum spuneam, plina de entuziasm, entuziasm care mi-a pierit candva in timpul primei ore de analiza matematica. Imi placuse matematica in liceu. Doar intrasem cu 10, ce naiba! Dar stateam acolo, o ascultam pe profesoara aia si aveam un sentiment din ce in ce mai profund ca eu nu am ce sa caut acolo. Nu era panica sau altceva, pur si simplu simteam ca nu pot sa fac asta, ca nu e de mine. Acum, na, poate multi studenti au aceeasi senzatie in prima zi, fara sa ajunga ca picati din luna intr-o facultate, adica asa ca mine, dar la mine simteam ca e mai mult de atat. Era ca o mantie rece ce simteam ca ma acopera si ma sufoca si nu mai am aer, iar sentimentul asta l-am avut din acea prima zi pana in ziua in care am plecat de acolo. Dupa orele de analiza matematica au urmat unele de laborator de programare si, desi facusem, cum am zis, Liceul de Informatica, senzatia nu a trecut, asa cum am sperat. Ba, mai mult, a crescut in intensitate. M-a ”ajutat” si laboratorul de informatica, dotat la vremea aia cu calculatoare 286, care mergeau fix ca niste rasnite de cafea, in timp ce in liceu aveam Pentium-uri (pentru cunoscatori).

S-au terminat orele, am plecat si am ajuns acasa cand era deja dupa-amiaza tarziu. Ai mei erau amandoi veniti de la serviciu, am intrat pe usa, iar taica-miu a aparut primul, plin de speranta, in hol si m-a intrebat cum a fost. Nu mai stiu daca le-am dat buna-ziua inainte sa zic raspicat ”Eu renunt la facultate”. Imi aduc si acum aminte socul de pe fetele lor. Dupa ce si-au revenit, au incercat sa glumeasca ”asa, din prima zi?” Am zis ”da, nu ma mai duc, nu am de ce, locul meu nu e acolo, nu pot sa fac asta.” Tonul meu extrem de hotarat i-a amutit cateva secunde, dupa care unul din ei, cred taica-miu, a vorbit primul ”si ce ai de gand sa faci cu viata ta?”. ”Dau la Drept!” i-am raspuns, foarte hotarata.

Intr-o poveste frumoasa, parintii mei ar fi fost dezamagiti ca am pierdut timp si energie (si bani pe meditatii - ei) ca sa ajung intr-o facultate in care nu voiam cu nici un chip sa raman, dar ar fi fost fericiti ca sunt atat de hotarata cu ce vreau sa fac mai departe. Nope.

Evident, nu a fost atat de simplu. Nu-mi aduc bine aminte cum a decurs restul serii, cred ca au fost si tipete si scandal (am mai zis ca era ziua mea?), dupa respectivul dialog, pe care il revad atat de clar, totul a fost cam in ceata. Pana la urma s-au chinuit sa ma convinga sa raman un an. Sau, mai bine, pana la prima sesiune. Sa vad cum e o sesiune, sa invat sa invat. Stiu ca ii auzeam noaptea vorbind in soapta (apropo, e o idee foarte proasta sa vorbesti noaptea in soapta, se aude tot) despre cum trebuie sa ma convinga sa raman anul ala, ca o sa inceapa sa imi placa pana la urma.

Tata incepuse sa-mi dea bani de cheltuiala - nu stiu daca are cineva idee cum e ca pe toata perioada liceului tau (si unul de elita, cu copii destepti, dar majoritatea cu bani - Tudor Vianu pe numele lui acum, pentru cunoscatori) sa nu-ti dea ai tai bani de un suc. Asa, pentru ca nici ei n-au avut si asa ai sa muncesti sa obtii ceva in viata, cand iti doresti sa ai, nu cand ai totul la nas. Asta se aplica si la haine, cred ca am fost cel mai prost imbracat copil din liceul ala, dar n-are sens sa mai dezvolt acum. E, si dintr-odata, din proprie initiativa, taica-miu (ca el era cu banii multi in casa - ma rog, multi pentru noi, n-am fost niciodata niste avuti) incepuse sa ma intrebe daca nu am nevoie de bani pentru un suc, un covrig, un film. Parca se rasturnase cornul abundentei la mine-n poala! Na, atunci a fost bun psiholog. Asa ca, primul instinct de copil constiincios a fost, plina de recunostinta, ”la naiba, au si ei dreptate, as putea macar sa incerc!” Si am incercat. Un an de zile intreg. In care mi-am luat toate examenele. Pentru ca nu mi-am batut in viata mea joc de nimic si nu puteam sa incep atunci, nu era in ADN-ul meu.

Cand am terminat prima sesiune, imi aduc aminte, si le-am spus ca asta a fost targul, mi-au replicat ca nu e pacat, doar mi-am luat toate examenele, deci sigur pot. Si eu eram sigura ca pot, nu de prostie imi era teama. Dar sentimentul ala de frig interior m-a insotit tot timpul. De loc in care nu am ce sa caut, in care nu ma regasesc. A, si mai era senzatia ca imi moare sufletul. Lent, dar sigur. Il simteam cum moare. Singura materie care mi-a placut a fost Politologia, la care am dat colocviu. Si acum imi aduc aminte cu placere seminariile. Apoi, Engleza, in semestrul al doilea. In rest nimic. Ar mai fi ceva de adaugat? A, ca in perioada aia mi-am cumparat o carte, ”Metoda Larousse de invatare a limbii spaniole fara profesor” (doar imi dadea tata bani!), si m-am apucat sa invat acasa spaniola, in timpul liber. Asta nu mi-a stricat mai tarziu, serios vorbind. M-am gandit ca dupa ce termin cu spaniola o sa incep italiana, vazusem inca o carte similara.

Dar nu a mai fost cazul...

Incepusem anul II, era deja noiembrie si venise frigul. Tin minte ca am fost la un laborator de Bazele Electrotehnicii, parca, si era atat de frig in facultate (era o criza cu Radet-ul, Politehnica nu-si platise datoriile, asa ca nu ne dadeau apa calda si caldura) incat stateam in banca cu haina pe mine si scriam cu manusile in maini si tot aveam mainile inghetate. Nu stiu daca cineva in ziua de azi isi poate, realmente, imagina ca poate fi atat de frig intr-o sala de curs. In pauza am incercat sa mananc niste sticksuri, imi era foame, si imi amintesc ca nu puteam mesteca din cauza ca-mi clantaneau dintii de frig. That bad!

Am plecat dupa cele doua ore de laborator - laboratoarele erau obligatorii, daca ratai unul, trebuia recuperat, altfel nu intrai in examen - si m-am dus acasa. Eram bocna, atat de bocna, incat m-am dus in camera mea, am dat drumul la radiator si m-am bagat in pat sub plapuma si tot nu reuseam sa ma incalzesc. Citeam o carte, la un moment dat s-a facut intuneric si n-am mai vrut sa aprind lumina, am lasat cartea si stateam pe intuneric sub plapuma, ma uitam la lumina radiatorului si ma gandeam la viata mea. Si atunci a sunat telefonul. Telefonul fix, ca asa era atunci :P Ce copil, chiar student, avea mobil in '99?  Ma rog, aveau unii, dar nu era cazul meu! E, si a sunat telefonul, a raspuns mama, a inceput sa vorbeasca (o auzeam prin usa) si am fost convinsa ca pe ea o cauta. Numai ca m-a strigat sa vin la telefon. Era prietena mea cea mai buna (prietenele mele intotdeauna se conversau cu mama intai!), care mi-a zis doar atat "Fii atenta, au spus acum la televizor, s-a scos istoria de la admiterea la Drept anul asta (era in toamna lui '99 un scandal cu manualele de istorie alternative, cred ca era primul an in care se introdusesera manualele alternative). Acum e momentul daca mai vrei sa dai, anul urmator poate o baga la loc!" Na, pentru cunoscatori, istoria nu era treaba usoara, mai ales daca veneai dintr-un liceu cu profil real, cu o ora de istorie pe saptamana. Stiu ca am inchis telefonul si am stat un pic fara sa spun nimic. Simteam adrenalina cum incepe sa-mi curga prin vene. M-am dus in bucatarie, unde era mama si i-am zis cu atata entuziasm ca s-a scos istoria de la admitere si ca eu ma apuc de invatat si dau la Drept, incat mama a zis doar "Bine". A fost de acord sa cautam un profesor bun pentru mediatii la limba romana si gramatica si sa incep sa invat, economia urma sa o invat singura, o invatasem si pentru Politehnica (dadusem la o sectie de inginerie economica).

Nu-mi venea sa cred ca a fost atat de usor sa o conving.

Pai... n-a fost!

 (va urma)