Facultatea de Drept (I)

Pozele imi apartin. Nu, nu sunt  cumplit de strambe, it's a signature! 

Au trecut 16 ani... Acum 16 ani am dat admiterea la Facultatea de Drept. Pe 1 septembrie 2000, mai exact. Pe 5 septembrie, candva noaptea, s-au afisat rezultatele, undeva in spatele facultatii, pe un geam de la demisol (ma rog, pe mai multe geamuri, ca erau multe liste).

Pe 5 octombrie 1998, chiar de ziua mea (implineam 19 ani), am inceput, la propriu, viata de student, ca studenta a Facultatii de Energetica a Universitatii Politehnica din Bucuresti.

De cand imi aduc aminte ca am cascat prima data gura sa spun ce as vrea sa fac cu viata mea (altceva decat sa invat sa cant la chitara si sa-mi fac o trupa de rock, cum i-am spus bunica-mi pe la 11 ani, uitand ca sufera de inima), am spus ca vreau sa dau la Drept. Mai exact, cred ca aveam vreo 12 ani. Mergeam cu mama de acasa, din Berceni, la bunicii materni, in Drumul Taberei si eram foarte fericita ca o convinsesem pe mama sa luam metroul pana la Universitate in loc de nesuferitul tramvai 11 pe Trafic Greu, pana la Razoare. E, de la Universitate ne-am urcat in troleibuzul 90, ne-am asezat pe scaune, eu la geam, iar dupa cateva statii (nu numarasem atunci cate) am ajuns in fata unei cladiri atat de frumoase, incat mie mi s-au marit ochii si am intrebat-o pe mama ”ce cladire e asta?”. Mama, jumatate amuzata de entuziasmul meu mi-a zis „E Facultatea de Drept”. In momentul ala, mama isi aduce aminte perfect, replica mea a fost ”Eu o sa invat aici!”
Mai tarziu, la orele de Educatie civica, introduse în programa scolara dupa Revolutie, eram singura nebuna din clasa care invata cu placere despre drepturile copilului, drepturile omului si alte asemenea (bine, mult schitate pe atunci), spre bucuria profesoarei care venise sa predea o materie la care toata lumea dormea, asta daca nu aruncau avioane de hartie prin clasa. 

Mda, si cum am ajuns in Politehnica? Oarecum simplu. M-am lasat influentata, pentru singura data in viata mea, de oameni binevoitori, fix inainte de clasa a 12-a. Mi s-a spus, printre altele, ca se va renunta la examenul de admitere la facultate (la toate facultatile), iar admiterea se va face in functie de notele din liceu si media de la BAC. Iar eu, ca absolventa a Liceului de Informatica, nu mai aveam nici o sansa sa intru la o facultate cu profil umanist. M-am speriat si m-am lasat convinsa, pentru ca zvonurile de genul ala ne cam bantuisera prin clasa a XI-a si eram multi cei care ne intrebam daca nu o fi vreun sambure de adevar in toate astea. A nu se intelege ca toti copiii si-au schimbat optiunea prin clasa a XII-a. Nuuu! Numai subsemnata a fost suficient de bleaga sa o faca...

Asa am ajuns sa dau la Poli, unde am si intrat (cu 10 la matematica :P), spre mandria tatalui meu, inginer de profesie, care isi dorise ca noi amandoi sa-i calcam pe urme (adica eu si frate-miu). Habar n-am de ce. Mandrie personala? Incapatanare de inginer care crede ca numai scoala facuta de el e singura care merita?  Senzatia ca asa ar fi putut sa ne ajute? Oricum, n-a fost cazul. Dar, recunosc, a fost singura perioada, scurta, cand taica-miu a fost mandru de mine. Orice realizasem, pana atunci sau dupa, nu a mai contat.

E, si pe 5 octombrie 1998, cum spuneam, era prima zi de facultate. Energetica nu a tinut vreun curs festiv pentru inceperea anului universitar, asa ca dupa ce pe 1 octombrie, joi, fusese un curs general cu toti studentii universitatii, in care ni se explicase cum e cu creditele si cum se formeaza notele, cum nota de la examenul din sesiune inseamna maxim 50% din nota finala, restul fiind compus din prezente, note de seminar/laborator, partiale samd, ne-au trimis acasa, chemandu-ne luni la ore. Luni m-am dus, de ziua mea cum spuneam, plina de entuziasm, entuziasm care mi-a pierit candva in timpul primei ore de analiza matematica. Imi placuse matematica in liceu. Doar intrasem cu 10, ce naiba! Dar stateam acolo, o ascultam pe profesoara aia si aveam un sentiment din ce in ce mai profund ca eu nu am ce sa caut acolo. Nu era panica sau altceva, pur si simplu simteam ca nu pot sa fac asta, ca nu e de mine. Acum, na, poate multi studenti au aceeasi senzatie in prima zi, fara sa ajunga ca picati din luna intr-o facultate, adica asa ca mine, dar la mine simteam ca e mai mult de atat. Era ca o mantie rece ce simteam ca ma acopera si ma sufoca si nu mai am aer, iar sentimentul asta l-am avut din acea prima zi pana in ziua in care am plecat de acolo. Dupa orele de analiza matematica au urmat unele de laborator de programare si, desi facusem, cum am zis, Liceul de Informatica, senzatia nu a trecut, asa cum am sperat. Ba, mai mult, a crescut in intensitate. M-a ”ajutat” si laboratorul de informatica, dotat la vremea aia cu calculatoare 286, care mergeau fix ca niste rasnite de cafea, in timp ce in liceu aveam Pentium-uri (pentru cunoscatori).

S-au terminat orele, am plecat si am ajuns acasa cand era deja dupa-amiaza tarziu. Ai mei erau amandoi veniti de la serviciu, am intrat pe usa, iar taica-miu a aparut primul, plin de speranta, in hol si m-a intrebat cum a fost. Nu mai stiu daca le-am dat buna-ziua inainte sa zic raspicat ”Eu renunt la facultate”. Imi aduc si acum aminte socul de pe fetele lor. Dupa ce si-au revenit, au incercat sa glumeasca ”asa, din prima zi?” Am zis ”da, nu ma mai duc, nu am de ce, locul meu nu e acolo, nu pot sa fac asta.” Tonul meu extrem de hotarat i-a amutit cateva secunde, dupa care unul din ei, cred taica-miu, a vorbit primul ”si ce ai de gand sa faci cu viata ta?”. ”Dau la Drept!” i-am raspuns, foarte hotarata.

Intr-o poveste frumoasa, parintii mei ar fi fost dezamagiti ca am pierdut timp si energie (si bani pe meditatii - ei) ca sa ajung intr-o facultate in care nu voiam cu nici un chip sa raman, dar ar fi fost fericiti ca sunt atat de hotarata cu ce vreau sa fac mai departe. Nope.

Evident, nu a fost atat de simplu. Nu-mi aduc bine aminte cum a decurs restul serii, cred ca au fost si tipete si scandal (am mai zis ca era ziua mea?), dupa respectivul dialog, pe care il revad atat de clar, totul a fost cam in ceata. Pana la urma s-au chinuit sa ma convinga sa raman un an. Sau, mai bine, pana la prima sesiune. Sa vad cum e o sesiune, sa invat sa invat. Stiu ca ii auzeam noaptea vorbind in soapta (apropo, e o idee foarte proasta sa vorbesti noaptea in soapta, se aude tot) despre cum trebuie sa ma convinga sa raman anul ala, ca o sa inceapa sa imi placa pana la urma.

Tata incepuse sa-mi dea bani de cheltuiala - nu stiu daca are cineva idee cum e ca pe toata perioada liceului tau (si unul de elita, cu copii destepti, dar majoritatea cu bani - Tudor Vianu pe numele lui acum, pentru cunoscatori) sa nu-ti dea ai tai bani de un suc. Asa, pentru ca nici ei n-au avut si asa ai sa muncesti sa obtii ceva in viata, cand iti doresti sa ai, nu cand ai totul la nas. Asta se aplica si la haine, cred ca am fost cel mai prost imbracat copil din liceul ala, dar n-are sens sa mai dezvolt acum. E, si dintr-odata, din proprie initiativa, taica-miu (ca el era cu banii multi in casa - ma rog, multi pentru noi, n-am fost niciodata niste avuti) incepuse sa ma intrebe daca nu am nevoie de bani pentru un suc, un covrig, un film. Parca se rasturnase cornul abundentei la mine-n poala! Na, atunci a fost bun psiholog. Asa ca, primul instinct de copil constiincios a fost, plina de recunostinta, ”la naiba, au si ei dreptate, as putea macar sa incerc!” Si am incercat. Un an de zile intreg. In care mi-am luat toate examenele. Pentru ca nu mi-am batut in viata mea joc de nimic si nu puteam sa incep atunci, nu era in ADN-ul meu.

Cand am terminat prima sesiune, imi aduc aminte, si le-am spus ca asta a fost targul, mi-au replicat ca nu e pacat, doar mi-am luat toate examenele, deci sigur pot. Si eu eram sigura ca pot, nu de prostie imi era teama. Dar sentimentul ala de frig interior m-a insotit tot timpul. De loc in care nu am ce sa caut, in care nu ma regasesc. A, si mai era senzatia ca imi moare sufletul. Lent, dar sigur. Il simteam cum moare. Singura materie care mi-a placut a fost Politologia, la care am dat colocviu. Si acum imi aduc aminte cu placere seminariile. Apoi, Engleza, in semestrul al doilea. In rest nimic. Ar mai fi ceva de adaugat? A, ca in perioada aia mi-am cumparat o carte, ”Metoda Larousse de invatare a limbii spaniole fara profesor” (doar imi dadea tata bani!), si m-am apucat sa invat acasa spaniola, in timpul liber. Asta nu mi-a stricat mai tarziu, serios vorbind. M-am gandit ca dupa ce termin cu spaniola o sa incep italiana, vazusem inca o carte similara.

Dar nu a mai fost cazul...

Incepusem anul II, era deja noiembrie si venise frigul. Tin minte ca am fost la un laborator de Bazele Electrotehnicii, parca, si era atat de frig in facultate (era o criza cu Radet-ul, Politehnica nu-si platise datoriile, asa ca nu ne dadeau apa calda si caldura) incat stateam in banca cu haina pe mine si scriam cu manusile in maini si tot aveam mainile inghetate. Nu stiu daca cineva in ziua de azi isi poate, realmente, imagina ca poate fi atat de frig intr-o sala de curs. In pauza am incercat sa mananc niste sticksuri, imi era foame, si imi amintesc ca nu puteam mesteca din cauza ca-mi clantaneau dintii de frig. That bad!

Am plecat dupa cele doua ore de laborator - laboratoarele erau obligatorii, daca ratai unul, trebuia recuperat, altfel nu intrai in examen - si m-am dus acasa. Eram bocna, atat de bocna, incat m-am dus in camera mea, am dat drumul la radiator si m-am bagat in pat sub plapuma si tot nu reuseam sa ma incalzesc. Citeam o carte, la un moment dat s-a facut intuneric si n-am mai vrut sa aprind lumina, am lasat cartea si stateam pe intuneric sub plapuma, ma uitam la lumina radiatorului si ma gandeam la viata mea. Si atunci a sunat telefonul. Telefonul fix, ca asa era atunci :P Ce copil, chiar student, avea mobil in '99?  Ma rog, aveau unii, dar nu era cazul meu! E, si a sunat telefonul, a raspuns mama, a inceput sa vorbeasca (o auzeam prin usa) si am fost convinsa ca pe ea o cauta. Numai ca m-a strigat sa vin la telefon. Era prietena mea cea mai buna (prietenele mele intotdeauna se conversau cu mama intai!), care mi-a zis doar atat "Fii atenta, au spus acum la televizor, s-a scos istoria de la admiterea la Drept anul asta (era in toamna lui '99 un scandal cu manualele de istorie alternative, cred ca era primul an in care se introdusesera manualele alternative). Acum e momentul daca mai vrei sa dai, anul urmator poate o baga la loc!" Na, pentru cunoscatori, istoria nu era treaba usoara, mai ales daca veneai dintr-un liceu cu profil real, cu o ora de istorie pe saptamana. Stiu ca am inchis telefonul si am stat un pic fara sa spun nimic. Simteam adrenalina cum incepe sa-mi curga prin vene. M-am dus in bucatarie, unde era mama si i-am zis cu atata entuziasm ca s-a scos istoria de la admitere si ca eu ma apuc de invatat si dau la Drept, incat mama a zis doar "Bine". A fost de acord sa cautam un profesor bun pentru mediatii la limba romana si gramatica si sa incep sa invat, economia urma sa o invat singura, o invatasem si pentru Politehnica (dadusem la o sectie de inginerie economica).

Nu-mi venea sa cred ca a fost atat de usor sa o conving.

Pai... n-a fost!

 (va urma)