Mirosul Craciunului

 De mai bine de o luna, Craciunul e prezent peste tot - in toate mall-urile, in magazinele, cafenelele si, de ceva mai putin timp, si deasupra strazilor din centrul Bucurestiului.

 Toate lumanarelele decorative de Craciun, pe care le-am gasit prin magazine, miros invariabil a scortisoara. Prin cafenele gasesti cafea cu scortisoara, in baruri vin fiert cu aceeasi scortisoara. Optional, cu portocale si cuisoare.

 Se pare ca pentru majoritatea oamenilor mirosul de Craciun e miros de scortisoara...

 Pentru mine, in schimb, Craciunul nu inseamna nici scortisoara, nici merisor, nici portocale, nici vin fiert. Pentru mine, mirosul Craciunului e miros de cozonaci. Cozonaci ce se coc molcom la cuptor, intr-un amestec de coca vanilata, nuca, cacao si stafide. Cozonaci pe care bunica mea ii cocea, atunci cand era mai tanara decat la cei 92 ani pe care ii are acum si mai in putere. Si mama face acum cozonaci si ii face foarte buni, dar nu mai e la fel... Noi nu mai suntem copii, bunica mea nu ne mai imbie cu cozonac cald, deasupra usii cuptorului din bucataria casei in care am copilarit, bunicul nu mai e, ca sa ne mai poata zambi din locul lui de pe coltul canapelei din sufragerie, in spatele usii...

 Pentru mine, mirosul Craciunului e dat de cea mai draga amintire de Craciun pe care o am.

 Cea in care am impodobit primul "brad" la bunici, la 7 ani. Erau de fapt niste crengute stranse, cred ca vreo trei, puse intr-un borcan cu apa, si impodobite de mine si de fratele meu cu ce am reusit sa facem cu mainile noastre in dupa-masa aia, pentru ca ornamente de brad la bunici nu aveam. In seara aia a venit si primul Mos la bunici sub brad: cu dulciuri, doua ornamente de brad - o steluta si un bastonas, frumoase foc, cum pe vremurile alea nu se gaseau - si doua creioane cu guma (trebuie sa fi fost copil la scoala inainte de '89 ca sa intelegi ce insemnau creioanele cu guma pe vremurile alea!)

 Apartamentul bunicilor era compus din doua camere semi-decomandate. In noaptea dinaintea Ajunului bunica facea cozonacii. Cum la etajul 6 gazele abia palpaiau, cozonacii se faceau intotdeauna noaptea. Daca inchid ochii o vad pe bunica mea, in putere, asa cum era atunci, cu capodul peste camasa de noapte, in fata cuptorului din bucatarie. O vad exact asa cum era acum 25 ani de pe vremea asta... Ma trezisem ca in fiecare an cand se faceau cozonacii de mirosul care ajunsese pana la noi in dormitor, unde dormeam eu cu fratele meu. Ne-am dus pas-pas, pana in bucatarie, acolo unde bunica, zambind, ne-a dat, ca-n fiecare an, cate o bucata din cozonacul fierbinte. Apoi ne-a trimis inapoi in pat, pentru ca era abia 4 dimineata.

 Si, imi aduc aminte, ca, acolo in pat, inainte sa adorm, m-a strafulgerat un gand, ca va veni o zi in care noi o sa fim mari, tot ce aveam atunci nu va mai fi, iar eu imi voi aduce asa aminte mereu de noaptea aceea si mirosul ei de cozonac. Si mi-am dorit de mult sa scriu amintirea asta... pentru ca imi e teama ca anii vor trece la fel de repede si n-am sa mi-o mai pot aduce aminte ca acum si din tot ce a fost nu va mai ramane nimic...