Dragostea ca un drog

Am stat si m-am gandit si nu o data... care e diferenta intre a iubi nebuneste si a fi drogat? Cum se deosebesc "euforiile"? Adica starile alea de beatitudine in care zbori printre nori si nu mai ai nevoie de nimic altceva! Si nu numai atat. Dar dependenta? Nu e aceeasi? Ca are ca obiect un praf, o seringa, o tigare, un pahar de votca ... sau o persoana ...
Mi-aduc aminte cum era cand am fost indragostita nebuneste... Lasand la o parte multele momente in care ni se aprind calcaiele, am preferat sa ma concentrez pe momentul cand eram indragostita nebuneste si am fost doi. Mi-aduc aminte cum zburam si simteam ca toata lumea e a mea si am curaj si putere sa fac orice. Cum era dupa ce vorbeam la telefon sau dupa ce ne intalneam, ce fericire, ce stare... Exact ca un drogat in starea euforica de dupa administrarea drogului... cand simte ca e in stare de orice. Cum asteptam telefonul sau momentul revederii, cum imi tremurau picioarele, cum mi se incorda stomacul si nu puteam manca nimic, cum traiam numai si numai pentru momentul acela. Iar apoi urma "priza", "injectia" - punctul culminant, cand vorbeam sau ne revedeam si momentele imediat de dupa, cand inca mai simteam euforia momentului anterior. Apoi starea asta trecea si nu-mi mai ajungea "doza". Voiam mai mult. Intotdeauna mai mult. Si in dragoste, ca si la drog, niciodata nu ajungi la doza, cantitatea suficienta, intotdeauna ai sa vrei mai mult. Poate noi dovezi de iubire, poate garantii. Da, mai ales garantii... Nu intelegi ca nu ti le poate da nimeni. Si fiecare moment de nesiguranta se transforma intr-un chin, parca intri in sevraj. Si asa ajungi in iad ...
Apoi, dintr-un motiv sau altul, trebuie sa revii cu picioarele pe pamant si sa renunti la dependenta de celalalt. S-a inventat oare "metadona" pentru dependenta de iubire? Oare o relatie de tranzit? E asta o solutie vreodata?
Pana la urma, tot tu si numai tu te vindeci de orice dependenta. Nu exista retete sau leacuri, in tine trebuie sa gasesti taria de a invinge. De a merge mai departe si de a te schimba in bine. Si de a iubi altfel, mai matur, mai calm, mai realist. Momentul in care iti dai seama ca atat fericirea, cat si nefericirea, se afla in tine, nu in cel de langa tine, oricine ar fi el. Si atunci poti spune ca traiesti cu adevarat viata si ca te bucuri de ea. Atunci cand orice moment petrecut alaturi de cel pe care il iubesti este ca un pahar de bautura pentru un fost alcoolic - te bucuri pur si simplu de el, fara sa simti nevoia acuta de urmatorul!

"O vrei pe Monica?"

Trecand azi, in plimbarea-mi obisnuita spre casa, prin Piata Universitatii, am dat peste un cort de campanie plin de afise care il promovau pe Nati Meir (neinteresant, stiu!) candidat la Presedintia Romaniei, iar dintre ele unul absolut socant de stupid si penibil - "O vrei pe Monica? (dedesubt, poza cu Columbeanca) Voteaza Nati Meir!" Dincolo de marea nedumerire, care mi-a facut ochii cat cepele - "adica le-o da Nati fraierilor care-l voteaza pe Monica o tura sau ce?!!", m-a socat cel mai tare substratul acestui slogan. Toti se chinuie sa-si faca publicitate (sa nu zic campanie inca!) promitand bani europeni, case pentru tineri si alte de-astea. Asta o impinge in fata pe Monica. Sa ce?! Si e socant ca a ales-o pe Monica fosta Gabor, actuala Columbeanu, al carei singur "merit" in viata, in ghilimele, pentru ca e scris ironic, e ca a gasit un nene care putea sa-i fie tata, plin de bani insa, si s-a maritat cu el.
Trist, dureros de trist ...
Trist, pentru ca asta, din punctul meu de vedere, reprezinta o radiografie a societatii romanesti actuale, in care se promoveaza exclusiv non-valorile...
Candva, cand am invatat economia pentru facultate, am citit o fraza, fraza care mi-a revenit in minte acum "Fiecare tara are moneda pe care o merita". Ma gandeam acum la ea... da, Romania are moneda pe care o merita, are economia pe care o merita, are nivelul de trai pe care il merita!
Pentru ca nu putem sa vrem mai mult atata timp cat banul e singurul Dumnezeu la care se inchina majoritatea, atata timp cat "modelele" spre care tind majoritatea adolescentelor si tinerelor sunt aceste asa-zise vedete, cu capul la fel de gol precum buricul pe care si-l afiseaza cu ostentatie!
Cum poate sa mai insemne cultura ceva, atata timp cat in tara asta tot prostul vrea o diploma - de licenta, evident! - care sa-l ajute sa munceasca putin, eventual deloc si pe cat mai multi bani?! Atata timp cat toti prostii, incultii, indivizi care scriu : "face-ti", "sunte-ti", "frumoas-o" sau "v-om merge", nu mai zic de expresii gen "copiii la o prietena" (ca n-a invatat mititelul/mititica in anii de scoala elementara cum se formeaza dativul/genitivul!), toti acestia, desi suna incredibil, au terminat liceul!! Si eventual, unii dintre ei, si vreo facultate pe la vreo particulara, desi nu aveau voie in conditii normale sa promoveze vreodata cele 8 clase elementare!
Pe vremuri, imi aduc aminte, cele doua facultati de care toata lumea vorbea cu respect si admiratie erau Dreptul si Medicina. Se stia ca nu oricine intra acolo si nu oricine le termina. Cand spuneai sunt studenta la Drept sau sunt licentiata in Drept erai privita cu alti ochi... Azi nu mai inseamna nimic, nu mai trezeste nici o reactie, ca atatea blonde stupide si neveste de fotbalisti au facut cica dreptul pe te miri unde, ca nu mai impresioneaza pe nimeni! Mai conteaza ca tu ai facut-o pe aia adevarata, cum s-a exprimat plastic o colega de facultate? Nu, nu mai conteaza, ca sunt destui care au facut meseria de ras!
Si ca vorbisem si de Medicina, mi-aduc aminte o patanie de pe vremea cand eram studenta in Poli - am avut o cadere de calciu si m-am dus cu o colega la un cabinet medical pentru studenti, care, pe vremea aceea, functiona intr-unul din camine. Cautand prin afisele de pe geam unul care sa ne indrume spre cabinet, colega mea a citit cu voce tare unul care spunea ceva de o trimitere. Exact in acel moment, un tip cam la 30 si ceva de ani, care se apropiase de noi intre timp, a exclamat, plin de infatuare "Nu baa, nu-ti trebuie trimitere la generalist, iti trebuie daca vii la mine, la specialist!" Imi era prea rau, ca as fi vrut sa-i dau o replica gen "i-auzi ba dom' doctor, sa mori tu?" M-am abtinut si bine am facut, ca m-as fi coborat prea mult. Si oricum n-ar fi inteles nimic...
Din pacate, toti acesti oameni de care spun au stricat o tara, au stricat niste modele... Nu mai avem acum alte modele "demne" de urmat decat indivizi gen Becali si individe cu jumate de neuron, ce se dezbraca pe scene, podiumuri de moda sau prin reviste. E foarte trist...
Pe vremea bunicilor mei faptul ca bunicul era economist, ca sora bunicii era medic, unchiul profesor universitar - toate astea insemnau ceva si impuneau respect. Ei, ei si parintii lor, au fost generatia care au facut Romania interbelica sa fie "granarul Europei".
Noi, din pacate, facem parte din generatia care au facut Romania coada si rusinea Europei... Cei mai buni dintre noi au plecat si pleaca in continuare spre alte meleaguri, cat mai indepartate, ca sa scape si de stigmatul "capsunarilor proprietari de Audi din Spania" sau al "hotilor, criminali si violatori din Italia". Cativa mai ramanem aici si speram sa schimbam ceva... Dar probabil ca vom pleca si noi, pana la urma...

Vicky Cristina Barcelona

Niciodata nu am scris despre filme pe care le-am vazut, oricat de mult m-au impresionat (si au fost unele care m-au "dat peste cap"!). Pentru ca nu m-am considerat si nu ma consider in continuare in masura sa fac asta.
Acest articol nu se vrea, sub nici o forma, vreo cronica de film, exact din motivul expus mai sus. Doar ca... am vazut filmul asta si m-a impresionat acum si am vrut sa scriu un pic despre asta si despre ce am inteles eu din el, subiectiv vorbind.

Stiam deja ca e suficienta o clipa pentru a schimba tot... pentru a-ti da viata peste cap! N-ai nevoie de o vara intreaga pentru asta. De fapt, daca ma gandesc mai bine, o vara intreaga poate insemna cat o viata de om uneori...
Vicky si Cristina, extrem de diferite, diametral opuse chiar, ajung sa se indragosteasca de acelasi personaj - pana aici nimic nou. Ce mi-a placut e ca filmul e extrem de realist, nu se vrea vreo poveste romantica siropoasa, ca doar e facut de Woody Allen! In final, nimeni nu ramane cu nimeni (de fapt, ba da, Vicky cu sotul ei! :P) si, evident, nimeni nu e pe deplin fericit. Nici macar lamurit cu ce ar vrea, de fapt, de la viata. E crud de real, e evident ca nu exista "retete de fericire", nici romantismul, nici pragmatismul nu te salveaza. Si cu siguranta nici dragostea nebuna! Poate ca e putin prea pesimist - dar cam asta e povestea vietii oricui (si iar imi aduc aminte de Sartre cu "povestea unei vieti, oricare ar fi ea, e povestea unui esec"!) : orice ai face si orice ai avea, niciodata nu esti suficient de multumit sau de fericit, intotdeauna ai sa ai impresia ca-ti lipseste ceva, intotdeauna ai sa plangi dupa altceva ... si, mai ales, intotdeauna ai sa te intrebi : "si daca as fi facut altfel, cum ar fi fost oare acum?" Personajul lui Judy e graitor in sensul asta - intr-o viata aparent perfecta, regreta si plange pasiunea pe care a ratat-o ramanand alaturi de sotul ei pe care "il iubeste, dar nu mai e indragostita de el", regretand ca nu a avut niciodata curajul de a-l parasi. Daca luam o mie de exemple din viata de toate zilele, pot sa povestesc despre muulte femei pe care le cunosc personal si care au avut "curajul" asta! Rezultatul? Au stat si au plans o viata vizavi de "cat de bun era baiatul ala si eu am alergat dupa cai verzi pe pereti!".

E, cam asta e viata si cam asa suntem noi - intotdeauna o sa existe senzatia aia de "am ratat ceva" si "cum ar fi fost daca" ...

Mi-e dor ...

Mi-e dor de mirosul de iarba uda, mirosul acela verde-crud, de iarba proaspata amestecat cu mirosul de ploaie. Mi-e dor de dealurile verzi, molcome, din Ardealul meu, de mirosul de fan batut de soarele verii, de tufele cu mure in care ne bagam pana la gat, cand eram copii, de zmeura pe care o mancam pe fuga, cu urechile ciulite, de groaza "ca vine ursul!"

Mi-e dor de cerul acela albastru, parca infininit, pe care il priveam de pe camp, incercand sa-mi imaginez, cu mintea mea de copil, atunci, unde e Bucurestiul. Atunci imi era dor de Bucuresti, pentru ca imi era dor de mama. Acum imi e dor de Ardealul copilariei mele, unde mergeam vara de vara cu bunicii. De viata aia atat de simpla si atat de calma si linistita. De oamenii de acolo, atat de calzi, atat de diferiti de cei de aici. De campurile unde alergam pana oboseam, fara sa am vreo tinta vreodata. De gradina cu flori colorate a Mariscai. De privelistea de la micul geam al bucatarioarei, de unde vedeam tot dealuri si iar dealuri, atat de frumoase, cu pajisti si paduri... si-mi aduc aminte ca-mi pareau atat de aproape, la o aruncatura de bat si ce mirata am fost cand mi-a spus bunica ca de fapt sunt la sate si sate distanta! 

Cat mi-e de dor sa stau culcata in iarba proaspata, sa-i simt mirosul, sa aud doar zgomotul cosasilor si sa privesc cerul. Si norii albi, pufosi, carora imaginatia mea le dadea atatea forme... Cat de dor imi e de toate astea! Cat de dor imi e de o noapte senina de vara, plina de stele... parca numai acolo am vazut un cer atat de plin de stele! Mi-e dor, mi-e tare dor de toate astea, mi-e dor sa le simt din nou!

In amintirea ta ...

Au trecut multi ani... multi ani de cand ai plecat... Mult prea multi. Dar cati ani ar trece, imaginea ramane la fel de vie, la fel ca sentimentul asta acut de durere si de cat de mult imi lipsesti... Stiu, sunt goluri in viata pe care nu le mai umple nimeni niciodata... Stiu ca nimeni nu m-a mai iubit si n-o sa ma mai iubeasca vreodata cat m-ai iubit tu ... Cel putin nimeni cu aceeasi daruire si rabdare, cu aceeasi blandete si ingaduinta... Cat mi-as dori sa mai fiu fetita din bratele tale! Cat de simple pareau toate lucrurile atunci! Ce lume alba, buna si frumoasa creasesi pentru mine ... apoi ai plecat si abia atunci am vazut ce mare, rea si urata e. Cat mi-as mai dori sa mai traiesc senzatia aia de siguranta, sa stiu ca esti langa mine si nimic rau nu mi se poate intampla vreodata ... Imi e atat de dor de tine ... Au ramas doar amintirile, mereu vii, si stiu ca doar din ele o sa imi mai zambesti vreodata ...

Lectii

"Experienta este cel mai prost invatator. Ea ne da intai examenul si numai dupa aceea lectiile..."

Cele mai multe lectii le inveti din dureri. Ale tale. Si de prea putine ori din ceea ce ti se spune de catre altii...

Am invatat ca fericirea vine in cea mai mare masura din interiorul tau si prea putin din ceea ce este in afara ta, ca noi insine avem acea imensa capacitate de a ne face atat fericiti, cat si nefericiti. Si ca atat fericirea, cat si nefericirea, stau in lucrurile mici si prea putin in "marile evenimente".

Am invatat ca atunci cand primul instinct iti spune sa pleci... e bine sa-l asculti. Dar si ca sunt momente in care nu trebuie sa gandesti, nu trebuie sa judeci, trebuie doar sa te arunci cu capul inainte, ca viata nu asteapta pe nimeni si ocaziile pierdute se razbuna...

Am invatat ca atunci cand o relatie se termina nu exista vinovati - exista doar incompatibilitati. Si ca nu trebuie niciodata sa ceri explicatii, nu are rost - daca insisti, poti afla orice, mai putin adevarul...
Am fost invatata ca, daca nu vreau sa fiu mintita, nu trebuie sa intreb.

Am invatat ca, desi e dureros sa stii ca nu insemni nimic pentru o anumita persoana, exista multe alte persoane in viata ta pentru care insemni foarte mult si care sunt mereu acolo pentru tine...

Am invatat ca atunci cand simti ca te duci de tot in jos si nu mai ai scapare, exista cineva care iti intinde macar un deget si te trage inapoi. Si ca intotdeauna printre nori isi va face loc o raza de soare.

Am invatat ca niciodata nu te ineci pentru ca ai cazut in apa, ci pentru ca ramai sub apa...

Memories

Am trecut de dimineata pe Cheiul Dambovitei, de la Unirii catre Cotroceni, loc care imi evoca atat de multe amintiri. Brusc, la Izvor, m-am uitat in jur amintindu-mi ca, in urma cu multi ani, vazusem o bisericuta pe acolo, printre cladiri. Azi n-am mai vazut-o, poate ca n-am mai stiut pe unde sa ma uit...

Acum 11 ani... in 1998, pentru ca atunci am fost ultima oara acolo, era un bar la pe terasa unui bloc de 11 etaje (daca nu gresesc!) din Izvor. Acolo m-a dus Bogdan de fiecare data cand am fost deprimata sau speriata, era locul unde simteam ca pot din nou sa zbor. Niciodata nu mi-a parut Bucurestiul frumos ca in noaptea cand l-am privit de pe terasa acelui bloc, undeva, printre cladiri era acea mica bisericuta, iar Dambovita si Cheiul, luminate, iti dadeau impresia de alt oras, de Vestul Europei. Stiu ca priveam toate de sus si aveam senzatia ca totul este posibil, ca nu imi mai e frica de nimic. Amintiri frumoase - acolo am fost cu o zi inainte de BAC, ne-am plimbat amandoi tot orasul si dupa aia am mers si am baut suc... si am mancat iaurt cu chifle graham! Vremuri in care n-aveam bani de mancat pe la terase, dar ce bune au fost chiflele alea cu iaurt! Aveam a doua zi examen la romana oral - mi-aduc aminte ca am ajuns acasa atat de vesela si am zis "vreau sa-mi pice maine Eminescu, poezia filosofica". Si mi-a picat "Scrisoarea I"... si am luat 10! 

L-am cautat apoi prin primul an de Drept... si nu l-am mai gasit. Am aflat mai apoi ca se desfiintase. Singurul loc din care Bucurestiul parea frumos. Azi n-am mai reusit sa gasesc nici Bisericuta care se vedea de acolo de sus. Si am avut asa o senzatie ca totul a fost doar o iluzie sau un vis...

Stil si... "anti-stil"

Recunosc, acest articol este scris de "aia rea" din mine :P, care nu mai suporta felul in care ii este agresata zilnic retina prin diversele incercari ale unora de a fi ... "stilate"? "originale"? "moderne"? Bine, asta in masura in care centrul comercial (daca-l pot numi asa!) "Europa", dicteaza moda!
Am recunoscut ca nu am mai putut sa ma abtin... asa ca sa incep!

Am luat si eu, din frageda copilarie, niste lectii de stil de la mama, model de frumusete si eleganta in tineretea ei. Eu, intre eleganta mamei si stilul sport insuflat de frate-miu, m-am situat mereu pe undeva la mijloc, cu unele tendinte spre o extrema sau alta, in functie de inspiratia de moment. Dar cele cateva norme de la care nu se "deroga" s-au lipit de mine!
In primul rand - NU se poarta pantofi negri cu ciorapi albi! Niciodata! Si asta e valabil si la barbati, credeti-ma pe cuvant! Si nici ciorapi negri cu pantofi albi. Nu e stilat. Nu da bine contrastul! E pur si simplu oribil! Cand mai vedeam cate o domnisoara in metrou, imbracata cu pantaloni negri de stofa (stas :P) si pantofi cu toc inalt - tinuta obligatorie pentru Bucuresti, se poate! - iar cand se aseza pe scaun ii rasareau sosetele albe (eventual si cu imprimeu cu iepurasi sau floricele sau inimioare!) simteam ca-mi vine rau!
Apoi - negrul nu merge chiar cu orice. De exemplu, nu merge absolut deloc cu maron. Dar deloc. Si credeti-ma pe cuvant, nici cu albastru sau bleumarin. Pur si simplu astea nu se pupa!
Iar daca te imbraci oarecum elegant si iti mai pui si tocuri si, eventual, si un paltonas sau o hainuta mai eleganta, dupa care iti iei un ditai rucsacul in spate ... arati ca o adevarata doamna. De la tara.
Nu mai zic de combinatii pe care am avut ocazia sa le vad zilele trecute, cand se mai incalzise putin - palton, ca doar inca e februarie, si pantofi decupati la varf in picioare! Oribil din nou! O fi atat de greu sa pastram proportiile?! Asta imi inspira cam aceleasi sentimente ca individele care umbla in toiul iernii, eventual la minus nu stiu cate grade, cu buricul gol. Trecand peste problemele de sanatate pe care daca inca nu le au, cu siguranta o sa le aiba foarte curand, mie incep sa-mi clantane dintii cand le vad. Iar cat de sexy poate fi o burta goala de culoare mov (de frig :D) e discutabil. Am facut sondaj printre barbatii care imi sunt prieteni - au votat in unanimitate ca ii ia cu frig, nicidecum cu altceva!
Si ca tot am ajuns la "burice goale". Trecand peste faptul ca, sarita o anumita limita, asta deja e moda de "harem", imi este ingrozitor de greu sa inteleg pentru ce umbla unele cu blugi cu talie foarte joasa, tricoul pana la buric, iar intre marginea tricoului si cea a blugilor... se revarsa in valuri-valuri burta plina de grasime. Si m-am intrebat mereu - oare nu au nici o oglinda in toata casa si nici macar un singur prieten sincer? Au impresia ca sunt sexy? (brrrrrrrr!!!) Cred ca isi arata nonconformismul?! Dupa umila mea parere nu reusesc decat sa fie penibile. Si dizgratioase. Si scarboase. Pentru ca, daca ai cateva kilograme in plus sau orice alt defect, ca deh, nu ne nastem nici unul perfect, nici macar fizic, e normal si firesc sa il maschezi. Nu sa-l afisezi cat mai ostentativ posibil. Daca iti curge nasul umbli cu el asa , fara sa ti-l stergi? Mi se pare cam acelasi lucru!

Lista poate continua, dar cred ca as tine-o asa pana maine... Am dat doar cateva exemple, din cele ce au chinuit ochiul meu in ultimele zile.
Stiu ca Bucurestiul nu mai e de foarte multa vreme ce era candva, asa cum mi-l descria bunica-mea, din perioada interbelica. Nici lumea care il populeaza nu mai e nici pe departe cum era cea de atunci si, evident, ca totul, de la stil pana la bunele maniere (in prezent, lipsa lor!) au suferit modificari ireversibile. Dar cateva reguli minime, de bun-simt in vestimentatie nu mi se par imposibil de respectat!

Temeri

Mi-aduc aminte... cand eram mica, cea mai mare teama o aveam de intuneric. Ma amuza acum, dar atunci dezvoltasem o adevarata fobie. Probabil pentru ca atunci cand venea noaptea prindeau forme toate umbrele imaginatiei mele mult prea bogate. Imaginatie alimentata in mod curent si de fratele meu mai mare, care nu stia ce sa mai inventeze ca sa ma sperie, in diverse scopuri, de la a ma face sa "stau cuminte", pana la a obtine unele avantaje. Divagand acum, cred ca e imposibil atunci cand exista doi copii, frati, cu oarece diferenta de varsta intre ei (la noi sunt 6 ani!), sa nu existe si frecusuri, probleme sau "razbunari". Tin minte ce mi-a spus o colega, sfatuindu-ma sa fac 3 copii - unul o sa iasa intotdeauna egoist, doi o sa fie mereu in competie, in timp ce trei deja devin complici! Probabil ca stia ea ce stia!
Revenind la subiect ...
Pe urma... imi era teama sa nu ma pierd de mama. Asta era groaza chiar! La 2 ani jumate m-am pierdut... De atunci cred ca mi s-a tras! Eram la mare, la Venus, cu mama, fratele si bunicul meu. Intr-o dimineata eram la restaurant, la micul dejun, mama a plecat, cu nu stiu ce treaba, m-a lasat in grija bunicului... iar eu, cand el a intors un pic capul am zbughit-o dupa mama! Numai ca mama deja era probabil departe, ca eu n-am mai gasit-o. Iar eu spirit de orientare la 2 ani n-aveam, ca n-am nici acum cine stie ce (:P), asa ca... m-am ratacit! Am avut noroc, mare noroc as spune acum, cu doua femei care stateau la hotel cu noi si ma vazusera cu bunica-miu, asa ca m-au dus la restaurant si m-au "predat" alor mei, care erau deja disperati. Bine, ce nu stiau ei era ca ma mai plimbasem cu vreo 3 familii pana ajunsesem la cucoanele respective!
Si, foarte ciudat pentru un copil, imi era foarte frica de moarte, de ideea ca intr-o zi n-am sa mai fiu si lumea va merge mai departe fara mine, ca si cum nici n-as fi fost. Stiam de ea din spital. Tot de acolo mi-era frica de injectii si de "reanimare". Mi-amintesc ca ma speriau asistentele ca daca nu stau cuminte la injectie o sa ma duca la reanimare si acolo o sa trebuiasca sa stau tot timpul cu un ac mare infipt in mana. Nu stiu ce orori a trezit asta in mintea mea de copil, dar stiu ca aveam noaptea cosmaruri ca ajung acolo!

In adolescenta... mi-era teama la toate orele de fizica! :))
Si, uneori, imi era teama ca viata mea nu o sa fie asa cum imi doream...

Azi... nu imi mai e teama de cum o sa fie viata de acum incolo! Oricum, ma surprinde mereu si stiu ca e mai bine asa!
Imi e teama pentru toti cei pe care-i iubesc, pentru ca sunt mult mai importanti decat mine.
Si nu-mi mai e teama ca intr-o zi am sa mor... toti murim! Daca ar fi sa aleg, dar sunt convinsa ca nu o sa ma intrebe nimeni (:P), as prefera sa fie foarte rapid, intr-o clipa si gata, fara sa stiu!
Nu mi-e teama de moarte, pentru ca stiu ca sunt lucruri mult mai rele ca moartea. Sunt dureri in fata carora tot restul pare nimic...
Si cel mai teama imi e ca ar veni un moment in care sa nu mai astept nimic si sa nu mai am vise. Iar eu nu-mi pot imagina viata fara sa visez!

Viata traita... cu nebunie!

Cand privesc in jurul meu, cand din greseala mai deschid un ziar, o pagina de net sau mai prind o stire la TV (avand in vedere ca tata are o "pasiune" din a urmari toate jurnalele de stiri, de la 6 pana la 12 noaptea, nici macar nu e prea greu!), am ocazia sa vad destui nebuni. Nebuni de-a binelea, care isi toarna pahare cu apa in cap, in direct, sau nebuni care se omoara sau ii omoara si pe altii, din diverse "pasiuni". Celor extaziati in fata unor astfel de "evenimente" le fac o singura recomandare - sa-si faca un abonament la Biblioteca Centrala Universitara si sa imprumute de acolo niste culegeri de spete de drept penal. O sa fie mai mult decat satisfacuti, garantat! ;)

Dar nu despre asta vreau sa scriu... Ci despre viata pe care o poti trai cu muulta nebunie, dar alt fel de nebunie! Si nu ma refer aici la bungee jumping sau parasutism, ski nautic sau mai stiu eu ce. Nu. Viata o poti trai cu nebunie si fara cine stie ce mijloace financiare. Totul e sa fii suficient de "nebun" si sa stii sa traiesti fiecare moment. Si, probabil, sa nu stai prea mult sa judeci si sa gandesti, ca atunci s-a dus tot farmecul si nu mai faci nimic!
Eu cred ca am fost "nebuna" in sensul asta de cand ma stiu. Ca de-aia si-au dorit parintii mei o "fetita" (:P), ca baiat aveau deja, pentru ca el nu s-a urcat niciodata pe toate gardurile si in toti copacii, ca subsemnata, nici n-a plecat, cred, vreodata de nebun, tragand si alti copii dupa el, sa "exploreze" strazi si locuri noi! Pe aceasta cale, vreau sa-i cer iertare mamei pentru toate firele de par alb pe care i le-am scos, de cand m-am nascut pana acum!


Trecand si peste copilarie, important e cat de mult reusesti sa-ti pastrezi gradul ala de "nebunie" adult fiind. Eu una vreau sa cred ca am reusit. Sunt convinsa ca am si ratat multe momente, dar in esenta cred ca le-am "prins" din zbor pe majoritatea.
Momente pe care toti le avem la indemana. Trebuie doar sa spunem "da". Multi, insa, le spun "nu". Pentru ca se gandesc prea mult. Si cand te gandesti prea mult, iti dai seama ca nu se face, "ca nu mai sunt copil!", ca sunt sau o sa fiu obosit(a) dupa aia, ca "merg la serviciu maine" sau "ce, am innebunit?!". Mie imi place sa nu ma gandesc prea mult, nici ca nu mai sunt copil, nici ca am serviciu a doua zi si ar trebui mai bine sa dorm.
Un astfel de moment, de care imi aduc si acum aminte zambind, e cel in care am sarit din pat la 1 noaptea, m-am imbracat rapid si am iesit din casa, chiar daca a doua zi trebuia sa merg la serviciu, pentru ca a venit cineva cu ideea "hai sa mergem acum sa luam ceva de mancare!" Evident ca numai fast-food gasesti la ora aia. Ce daca numai sanatos nu e, hai s-o facem! Si am facut-o!
La fel - mi-aduc aminte de doua dati cand am mers la 3 dimineata din club din centru (o data din Universitate, altadata din Romana) pe jos pana la Dristor (si, mama, prin ce tiganie am trecut, noroc ca dormeau!), ca ne era foame si voiam sa ne luam shaorma. Nu ca n-am fi gasit altceva de mancare pana in Dristor. Nici ca m-ar fi interesat prea mult shaorma dupa ce am luat-o, aventura a fost totul!
Cand m-am plimbat la 4 dimineata, acum niste ani, cu rolele lui Carmen, la ea in garsoniera, din hol pana in bucatarie si inapoi... pentru ca m-a simtit ea ca sunt deprimata si mi-a zis "mi-am luat role, nu vrei sa le incerci? sa vezi ce bine te simti dupa aia!"
Sau cand am mers, acum multi ani, pe la 4 dimineata din Club A pana in Regie, si apoi la Gara, cu cineva ... pe jos, prin zapada si balti, de am ajuns cu blugii uzi pana la genunchi si eram deja racita si tuseam ... dar ce conta?!
Regret momentul pe care l-am ratat, cand, dupa examentul de Civil din anul 2, a venit Bogdan cu "hai sa plecam acum la mare", iar eu, dardaind de frig sub patura, desi erau +40 grade afara, i-am zis ca "nuuu, ca e prea frig!!!"
In schimb, nu regret momentele cand am plecat la mare, de nebuna sau indragostita, imprumutandu-ma de bani cat sa am de tren, cazare in gazda si sa mananc covrigi cu iaurt... dar ce farmec au avut acele zile! :) Momentul cand am plecat pe munte, pentru prima data in viata mea, cu bocancii Madalinei si rucsacul (meu) in spate, fara pic de antrenament ... si nu mi-am rupt nici gatul, nici macar febra musculara n-am avut! (bine, am coborat o panta pe fund, alunecand pe frunzele uscate, dar... pot spune ca am ajuns mai repede jos decat toti ceilalti! :P ).

Sunt lucruri care mi-au facut si imi fac viata frumoasa si palpitanta. Lucruri atat de la indemana, prin care ne rupem de banalul cotidian si prin care omoram rutina. Da, clar, sunt lucruri pe care trebuie sa le am bine planificate - sa-mi pun ceasul la 5,15, ca sa ajung la timp la serviciu, ora la care trebuie sa ajung la serviciu, problemele pe care trebuie sa le rezolv acolo si alte cateva lucruri. Dar, dincolo de astea, exista tot restul timpului, care imi apartine si, chiar daca nu mai sunt in scoala, pot sa-mi permit in timpul meu destule aventuri si nebunii, incat viata mea sa-si pastreze acelasi farmec, iar eu sa raman "eu". Si stiu cum e si sa te gandesti ca nu iti mai permiti sa faci vreo nebunie, ca trebuie sa fii "matur si responsabil", pentru ca am trecut o perioada, destul de mare, as zice, si prin asta. Pana cand mi-am dat seama ca nu e adevarat si ca limitele ni le impunem singuri, sunt doar in capul nostru. Viata poate avea acelasi farmec si poate fi traita la fel de palpitant oricand, la orice varsta!
Iar eu asa am de gand sa-mi traiesc viata si in continuare! Atata timp cat nu fac nimic ilegal sau imoral ... cui ii pasa ca ingrasa? ;)

Despre mine ...

Sa ma descriu pe mine... e complicat. Daca ar fi sa scriu ce zic persoanele cele mai apropiate mie, cele care ma cunosc cel mai bine... as spune ca sunt o "suma de contraste"! :P Cel mai recent "compliment" pe care l-am primit a fost ca pentru mine s-a inventat expresia "yin & yang" :)) Da, pot fi cea mai buna persoana din lume, fara exagerare, si, probabil cea mai rea. (na, eu nu vreau sa cred asta, dar daca altii o spun, ar trebui sa o recunosc si eu, ca n-ar fi cinstit sa-mi recunosc numai partea buna!)
Stiu ca mama m-ar descrie ca o fire rebela, care toata viata ei a facut numai ceea ce a vrut ("noroc ca a vrut numai lucruri bune" - asta e tot de la mama!).
Apoi, daca ar fi sa ma descriu eu, as spune ca fac lucrurile cu pasiune (poate tocmai pentru ca sunt un om al extremelor!), la mine totul e fierbinte sau rece, nu exista caldut. Daca iubesc, iubesc, din tot sufletul si cu toata fiinta... cand nu mai iubesc e punct. Nu mai exista stare de tranzit. Nu mai exista nimic. Daca mi-a iesit cineva din inima, mi-a iesit pentru totdeauna, inima mea nu are anticamera, nici debara.
Am foarte multa energie, iar consumul ei imi genereaza alta energie, asa ca niciodata nu simt ca am obosit, ca nu mai pot sa fac ceva. Imi place sa traiesc viata, nu sa o dorm! Imi place sportul sau ma rog, anumite sporturi, cele pe care pot sa le practic. Imi place tot ce presupune miscare si urasc cam tot ce e static. Rar stau sa vad filme, pentru ca sunt lucruri mult mai interesante pentru a-mi petrece timpul liber. Nu pot spune acelasi lucru despre carti, nu o sa ma plictisesc niciodata de citit. Si, la fel de mult, imi place sa scriu, chit ca nu am talentul pe care mi-as fi dorit sa-l am!
Nu-mi plac persoanele plate, plictisitoare, nu-mi plac oamenii care dorm pe ei si nu stiu sa traiasca. Nu inteleg oamenii a caror "principala distractie" e sa stea la o masa, intr-un bar sau la o terasa... si sa bea! Si sa fumeze! Si, eventual, sa discute... ultimul meci sau ultima emisiune TV la care s-au uitat sau ultimul nu stiu ce... Da, imi place sa ma intalnesc cu o prietena la o cafea/suc/limonada/ceai - pentru ca ne vedem rar, mai punem tara la cale etc. Dar asta se intampla o data la x timp. Daca numai asa mi-as petrece timpul liber, m-as urca pe pereti!
Imi place sa calatoresc si sa vad locuri noi. Singurul regret e ca sigur in viata asta nu o sa apuc sa vad toata lumea, pentru ca ma indoiesc ca o sa am atatia bani!
Imi place sa fac curatenie singura... pentru ca eu fac cel mai bine! :P Aia e, prietenii deja ma stiu cat de "maniaca" sunt in privinta asta. Le multumesc, pe aceasta cale, ca ma folosesc pe post de etalon! :))
Iubesc marea. De fapt, ador marea! Si soarele, si vara. E singurul loc in care sunt capabila ... sa stau! As putea sta ore intregi pe dig sa ma uit cum se sparg valurile de stanci. E unul din lucrurile care ma relaxeaza enorm!
Ador sa alerg pe role! Asta ma face sa simt ca zbor! Cand eram mica, senzatia asta o aveam in leagane. Paradoxal, sa zbor (cu avionul) nu-mi place. Sunt chiar terorizata de avioane! Prin urmare, am un mod mai "personal" de a intelege zborul!
Imi place enorm sa merg pe jos... oricat de mult! Nu prea obosesc, doar ca ajung la destinatie... si gata! Asa ca eu am gasit alternativa la aglomeratia din trafic sau metrou ;) ! Imi place sa merg, cu castile in urechi, sa ascult muzica preferata si sa visez la ale mele. Daaa, asta am omis - cat de mult imi place sa visez! De cand ma stiu am visat cu ochii deschisi. Unele vise le-am transformat in realitate :)
In mare ... cam asta sunt eu :) Mai bine ma opresc, ca sunt in stare sa scriu un roman intreg, numai despre mine. Si la inceput imi parea foarte greu sa scriu despre mine! Dar na, am recunoscut ca sunt omul contrastelor!

Celor carora le pasa

Am vrut sa scriu asta pentru ca ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru toti prietenii adevarati pe care mi i-a dat. Dincolo de dureri, tristeti, deceptii, inerente oricarei existente, stiu ca Dumnezeu mi-a dat sa am multi oameni carora pot sa le spun din suflet "prieteni" si carora le-a pasat mereu de mine si care mi-au fost alaturi in momente in care, probabil, nici macar eu nu mi-am fost alaturi...
Acest articol e scris pentru ei, ei carora le-a pasat mereu de mine... Pentru cei pentru care am contat mereu cu adevarat, nu numai din varful buzelor ... pentru prieteni care au lasat oricand, orice, inclusiv mancarea in farfurie, pe masa, si au alergat la mine cand am avut o problema, cand m-au simtit trista sau plangand... pentru prieteni care m-au incurajat atunci cand parea ca am ajuns la un capat de drum si nu mai stiam incotro sa o iau... pentru prieteni care au fost alaturi de mine cand sufletul mi se sparsese in mii de cioburi, si l-au adunat si l-au lipit la loc, care au fost acolo si m-au ajutat sa ies din intunericul in care intrasem... pentru prieteni care si-au rupt din timpul lor si au plecat de la serviciu ca sa fie alaturi de mine pe holurile unui spital sau ale vreunei clinici, cand a trebuit sa fac vreo investigatie mai complicata, de care imi era teama... pentru prieteni care au stat si stau in continuare sa ma asculte, atunci cand am nevoie, indiferent cat de mult as bate campii si chiar daca de multe ori repet, poate obsesiv, aceleasi lucruri care ma sperie, ei continua sa fie acolo sa ma asculte, sa ma incurajeze ... Nu stiu daca le-am zis vreodata direct cat de mult inseamna pentru mine si ce trista si goala ar fi viata mea fara ei. Si cat de recunoscatoare sunt pentru ca i-am cunoscut!
Datorita lor... mi-am dat seama ca viata, de fapt, e foarte frumoasa!

O tara de "lupi moralisti"

S-a intamplat ca, total necaracteristic mie, sa citesc presa. Si nu orice, ci un ziar de 2 lei, caruia ii sta in obicei sa prezinte scandaluri si "stiri senzationale", asemanatoare "suratelor" de la ora 5. Prima concluzie: m-am felicitat pentru obiceiul de a nu citi presa. De nici un fel. Nici macar la TV nu ma uit si ma felicit in continuare pentru asta! A doua concluzie - cum am scris si in titlu, suntem o tara de lupi moralisti.
Ca sa explic si de ce am ajuns la aceasta concluzie. Am citit, printre altele, articolul despre inmormantarea lui Mircea Stanescu -rezum pentru cei care nu stiu povestea - e cel care a accidentat mortal un barbat pe trecerea de pietoni in perioada sarbatorilor, dupa care si-a zburat creierii, nemaisuportand presiunea (din partea presei, daca il ascultam pe avocatul sau). Personal, nu cred ca presa l-a facut pe Mircea Stanescu sa-si zboare creierii, pentru ca, totusi, sa fim seriosi, nu te sinucizi numai pentru barfele din ziarele de scandal. Poate n-a suportat ideea ca a omorat un om, poate... habar n-am, in fond nu l-am cunoscut.
Dincolo de faptul ca orice stire privind moartea unui om ma intristeaza, indiferent cine ar fi omul respectiv... am avut (din nou, din nefericire!) curiozitatea de a citi comentariile postate de diversi cititori ai variantei online a respectivului tabloid. Iar aceste comentarii m-au socat profund. Pentru ca, in proportie de 98% (estimare aproximativa!), indivizii acestia s-au exprimat in sensul "o sinucidere de onoare" (exista asa ceva?!) - asta erau cei blanzi, pana la afirmatii de genul "foarte bine ca s-a omorat animalul, s-a facut dreptate", "sa vada si parintii lui cum e sa-ti ingropi copilul" (normal, capra vecinului, desi muuult supradimensionata aici!), "cand l-a omorat pe omul ala nu s-a gandit"... A innebunit lumea! Sa se gandeasca ... la ce?!?! I-a dat in cap, l-a pandit cu masina dupa colt, iar cand a ajuns respectivul pe trecerea de pietoni a calcat acceleratia?! Sa te gandesti presupune premeditare, deja am fi vorbit de un omor calificat, pe cand aici aveam o ucidere din culpa. E adevarat, era vinovat... vinovat ca nu a fost atent, ca nu a redus viteza cand s-a apropiat de trecerea de pietoni. Dar nu a vrut sa omoare un om, de asta sunt sigura! De unde atata spirit justitiar, nu stiu! Si, ooo, Doamne, daca l-am avea atunci cand trebuie, in ce lume buna si perfecta am trai!
Pai daca romanii, preponderent, gandesc asa, deduc de aici ca ei nu incalca nici o lege, nici o regula de conduita morala macar, de moment ce se grabesc sa se bucure de asa-zisa justitie care s-a infaptuit prin moartea unui om, indiferent cine era acel om.
Si atunci stau si ma gandesc de unde sunt atatia descreierati pe soselele patriei, de unde atatia nebuni care gonesc cu muult peste limita de viteza legala, care trec nu numai pe "galben", ci si pe culoarea rosie a semaforului... nemaivorbind ca prioritatea in trafic se acorda in functie de masina, nicicum de regulile de circulatie, pe principiul - "ai BMW, treci frate, ca esti tare, ai Dacie, stai fir-ai sa fii de amarastean, ca acum trec eu!" Nu mai vorbesc de prioritatea acordata pietonilor si, la randul lor, de inconstienta acestora din urma, care ti se arunca in fata masinii ca ... "trebuia sa prind tramvaiul, domne!" sau "am prioritate, e trecere de pietoni!", de parca masina ti se opreste instant cand nebunul se arunca la un metru in fata ta! Pai, in stilul asta, majoritatea dintre noi am fost foarte aproape de a fi niste "criminali ordinari" dupa cum am citit printre comentariile respective, care ar fi trebuit sa dovedim "decenta" de a ne taia venele, ca deh, nu avem toti pistoale!