Temeri

Mi-aduc aminte... cand eram mica, cea mai mare teama o aveam de intuneric. Ma amuza acum, dar atunci dezvoltasem o adevarata fobie. Probabil pentru ca atunci cand venea noaptea prindeau forme toate umbrele imaginatiei mele mult prea bogate. Imaginatie alimentata in mod curent si de fratele meu mai mare, care nu stia ce sa mai inventeze ca sa ma sperie, in diverse scopuri, de la a ma face sa "stau cuminte", pana la a obtine unele avantaje. Divagand acum, cred ca e imposibil atunci cand exista doi copii, frati, cu oarece diferenta de varsta intre ei (la noi sunt 6 ani!), sa nu existe si frecusuri, probleme sau "razbunari". Tin minte ce mi-a spus o colega, sfatuindu-ma sa fac 3 copii - unul o sa iasa intotdeauna egoist, doi o sa fie mereu in competie, in timp ce trei deja devin complici! Probabil ca stia ea ce stia!
Revenind la subiect ...
Pe urma... imi era teama sa nu ma pierd de mama. Asta era groaza chiar! La 2 ani jumate m-am pierdut... De atunci cred ca mi s-a tras! Eram la mare, la Venus, cu mama, fratele si bunicul meu. Intr-o dimineata eram la restaurant, la micul dejun, mama a plecat, cu nu stiu ce treaba, m-a lasat in grija bunicului... iar eu, cand el a intors un pic capul am zbughit-o dupa mama! Numai ca mama deja era probabil departe, ca eu n-am mai gasit-o. Iar eu spirit de orientare la 2 ani n-aveam, ca n-am nici acum cine stie ce (:P), asa ca... m-am ratacit! Am avut noroc, mare noroc as spune acum, cu doua femei care stateau la hotel cu noi si ma vazusera cu bunica-miu, asa ca m-au dus la restaurant si m-au "predat" alor mei, care erau deja disperati. Bine, ce nu stiau ei era ca ma mai plimbasem cu vreo 3 familii pana ajunsesem la cucoanele respective!
Si, foarte ciudat pentru un copil, imi era foarte frica de moarte, de ideea ca intr-o zi n-am sa mai fiu si lumea va merge mai departe fara mine, ca si cum nici n-as fi fost. Stiam de ea din spital. Tot de acolo mi-era frica de injectii si de "reanimare". Mi-amintesc ca ma speriau asistentele ca daca nu stau cuminte la injectie o sa ma duca la reanimare si acolo o sa trebuiasca sa stau tot timpul cu un ac mare infipt in mana. Nu stiu ce orori a trezit asta in mintea mea de copil, dar stiu ca aveam noaptea cosmaruri ca ajung acolo!

In adolescenta... mi-era teama la toate orele de fizica! :))
Si, uneori, imi era teama ca viata mea nu o sa fie asa cum imi doream...

Azi... nu imi mai e teama de cum o sa fie viata de acum incolo! Oricum, ma surprinde mereu si stiu ca e mai bine asa!
Imi e teama pentru toti cei pe care-i iubesc, pentru ca sunt mult mai importanti decat mine.
Si nu-mi mai e teama ca intr-o zi am sa mor... toti murim! Daca ar fi sa aleg, dar sunt convinsa ca nu o sa ma intrebe nimeni (:P), as prefera sa fie foarte rapid, intr-o clipa si gata, fara sa stiu!
Nu mi-e teama de moarte, pentru ca stiu ca sunt lucruri mult mai rele ca moartea. Sunt dureri in fata carora tot restul pare nimic...
Si cel mai teama imi e ca ar veni un moment in care sa nu mai astept nimic si sa nu mai am vise. Iar eu nu-mi pot imagina viata fara sa visez!