Acum 1000 de ani

Acum 1000 de ani m-am indragostit de cele mai nepotrivite persoane din lume pentru mine.
Acum 1000 de ani mi-am dorit relatii pe viata, nu aventuri trecatoare, cu persoanele cele mai nepotrivite de care ma indragostisem.
Acum 1000 de ani mi-am dorit sa am copii tot cu aceleasi persoane extrem de nepotrivite pentru mine de care (credeam ca) eram indragostita.
Acum 1000 de ani sufeream ca o fraiera pentru parerea despre mine sau faptele mele a unora care nu ar fi trebuit sa conteze.
Acum 1000 de ani am plans de nenumarate ori din cauza rautatii gratuite a unora.
Acum 1000 de ani eram incapabila sa cred ca unii oameni pot fi rai si le pot face altora rau cu buna-stiinta si fara nici o remuscare...

1000 de ani mai tarziu... am invatat sa nu mai sufar pentru orice sau oricine. Am invatat sa ripostez atunci cand sunt lovita. Acum, 1000 de ani mai tarziu, imi doresc copiii mei.
Acum, 1000 de ani mai tarziu, stiu exact cine sunt, ce sunt si cat valorez.
1000 de ani mai tarziu...

Non ti muovere

 Am terminat-o ieri si a fost, cred, cea mai trista carte pe care am citit-o vreodata. Articolul meu nu se vrea vreo critica de carte, asa cum nici altele nu se vor critica de film, pentru ca nu sunt in masura sa fac nici una, nici alta. Dar cartea m-a impresionat prea mult ca sa las toate sentimentele sa treaca pe langa mine...
 E mai mult decat trista, e cruda, mie mi-a lasat exact sentimentul de regret, de durere pe care il ai cand te uiti, dupa multi ani, in urma la lucrurile pe care nu le-ai facut cum trebuie, le-ai gresit si nu mai ai ocazia sa le indrepti niciodata.
 Timoteo, personajul principal, povesteste toata cartea intr-o camera de spital, anticamera salii de operatie unde fiica lui de 15 ani este operata pe creier in urma unui accident, cu sanse foarte mici de supravietuire. In momentele cele mai disperate ale vietii lui de pana atunci isi imagineaza cum ii povesteste fiicei viata lui, cum ii povesteste despre femeia pe care a iubit-o in timp ce isi dadea seama ca pe mama ei n-o mai iubea de mult sau n-o iubise asa poate niciodata. Povestea de baza e oarecum clasica si rasintalnita - el, casatorit deja de multi ani si plictisit, o intalneste pe ea, la inceput are un sentiment de repulsie amestecat cu dorinta, mai tarziu isi da seama ca o iubeste cum n-a iubit pe nimeni, dar, cam pe tot parcursul cartii pana spre final, e o iubire de care el se rusineaza in public, pe care nu e in stare sa o sustina in ochii lumii si pentru care isi da seama ca isi doreste sa lupte si sa renunte la tot, inclusiv la fiica lui nou-nascuta, doar cand deja e mult prea tarziu.Mi-a adus aminte de ce imi spune mereu mama: "degeaba iubesti un om daca nu stii cum sa-l iubesti sau nu-l iubesti cand trebuie".
 Cand am terminat-o imi tremurau mainile si simteam un gol in stomac. M-a lovit pentru ca intotdeauna mi-a fost groaza ca ar putea veni o vreme cand, batrana, prea batrana deja, m-as uita in urma si as regreta viata, deciziile pe care le-am luat sau ocaziile pe care le-am pierdut. Nimic nu mi se pare mai trist decat sa regreti privind in urma, intr-un moment in care nu mai ai timpul de a schimba nimic.
 Pentru ca, asa cum spune cartea, "viata e un depozit de cutii goale pe care nu le-ai avut"...

Nesigur(a)

 Traiesc intr-un provizorat care ma apasa. Traiesc de foarte multi ani intr-un provizorat, dar niciodata nu m-am simtit coplesita de asta. Asteptam momentul in care va trebui sa-mi iau zborul, stiam ca voi privi cu un regret in urma, dar aia era. Mi-am facut calcule, ne-am facut calcule de sute de ori in acesti ani si mereu ne-au iesit cu minus. Asa ca am acceptat tacit ideea ca va trebui sa plecam intr-o buna zi, chiar daca locul va ramane undeva in sufletul nostru toata viata. 

 Acum e mai mult de atat, sunt alte schimbari grele care apasa si simt ca mi-e mult mai greu decat ma asteptam sa traiesc acest provizorat si sa nu stiu cand va fi exact momentul cand voi iesi din el, plecand spre o destinatie pe care inca n-o stiu sigur. Da, asta e, asta ma apasa, nu stiu sigur destinatia, totul e variabil si nu-mi mai doresc sacrificiul nimanui in numele sigurantei mele.

  El imi reproseaza ca nu stiu sa traiesc clipa. Ca nu stiu sa traiesc in prezent, sa las viata sa ma duca singura unde vrea ea, pentru lucrurile singure se vor aseza intr-un fel. 

  Eu cred ca nu mai reusesc de multi ani sa traiesc clipa, nu mai pot sa ma arunc in abis, nu mai stiu sa traiesc intr-un singur timp, cel prezent, ignorand momentul imediat viitor. Nu mai pot. Mi-as dori-o, dar simt ca nu mai pot. De fapt, mi-as dori sa ma arunc in abis, dar trisand, sa fiu legata de o coarda si sa-mi ramana mereu sentimentul caldut de siguranta.Da, nu-mi mai vine sa ma arunc inainte fara coarda, nu mai merg cu masina fara centura, nu-mi mai asum riscuri blind, fara o portita de scapare in spate. Poate ca imbatranesc, poate ca mi-e doar frica acum si intr-o zi o sa-mi treaca, nu mai stiu... Stiu doar ca in clipa asta provizoratul ma apasa si ma paralizeaza.

Amintirile, pastile amare

  Uneori viata isi rade un pic de noi, macar asa, un pic de tot. Te duce in locuri in care nu ti-ai dori, in mod deosebit, sa ajungi. Sau nu ti-ai mai dori acum...

  

 Candva, am pus totul la picioarele tale. Toata viata mea, toate visele mele, sperantele mele, tot ce luptasem pana atunci. Am jucat totul pe o singura carte, dar, jucator prost, am pierdut tot, si mana, si jocul. Mi-aduc aminte cum eu, cu tot snobismul mostenit, fara sa mi-l doresc, pe linie paterna, ma vedeam mancand cu tine seminte intr-un catun uitat de lume, iarna, la gura sobei. Asa imi povesteai ca o sa facem, iar eu inchideam ochii si, desi nu mananc seminte, ma vedeam cu tine acolo... Ma puteam imagina acolo. Si ma puteam vedea traind si in orasul tau de provincie, daca asta ai fi ales, oras mic, in estul tarii, cu locuitori incuiati (da, asa mi-l si mi-i imaginam, in aroganta mea de atunci), ma puteam imagina traind oriunde daca era sa fiu cu tine, ma vedeam renuntand la orice pentru tine. As fi putut lucra, fara vreun vis de marire, in orice srl mediocru, as fi lasat totul...

  Soarta a ales altfel. Prin mana ta. Tu ai ales altfel, tu m-ai scos din viata ta si nu mai conteaza pentru nimeni daca ai regretat asta mai tarziu. 

  

  Tot soarta m-a facut, atatia ani dupa, sa ajung in orasul tau, acolo unde nu mai calcasem niciodata. Oras in care credeam candva ca as putea trai. Oras pe care l-am urat apoi, o vreme, cand mi s-a luat brutal optiunea de a mai trai, cu tine, in el. Am ajuns acolo de nevoie, printr-un joc al sortii, asa cum s-a derulat cam toata viata mea de pana acum. A fost cu totul altfel decat imi imaginasem candva, si el si oamenii lui. Si am facut pace cu orasul - n-avea nici o vina in povestea noastra! 

  

  Nu mai regret nimic acum. Nu e un post in care sa te plang, nu te mai plang de foarte multi ani. Pentru ca acum stiu ca acela langa care poti ramane o viata nu te pune sa renunti la nimic din ceea ce esti, indiferent cat de absurde iti pot fi uneori pretentiile. 

  Unele iubiri sunt pentru o viata, altele sunt doar pietre de incercare. Poti sa le sari sau poti sa te impiedici. Eu m-am impiedicat, mi-am dat viata peste cap, a trebuit sa-mi inchid porti in fata pentru totdeauna, dar s-au deschis altele si acum imi e bine. Dar, pe drumul spre orasul tau, mi-am amintit de tine si mi-am dat seama ca atat a mai ramas. Amintirea, ca o pastila amara.

Tarziu de august

Ranile trec, se vindeca intotdeauna. Raman cicatricile.

Borcanul cu amintiri

  Cand aveam vreo 18 ani, filmul care si-a pus cel mai mult amprenta asupra mea a fost The English Patient. Castigase Oscarul pentru cel mai bun film, plus multe altele (vreo 9, in total) in anul acela. M-a impresionat iubirea care depasea orice bariera, chiar si pe cea a mortii si mi-am dorit atunci, cel mai mult, sa traiesc o asemenea iubire...

   Numai ca iubirea aceea imposibila, iubirea care te consuma si te face sa arzi ca o lumanare nu-ti lasa amintirile pe care credeam eu, copil de 18 ani, ca-ti raman si-ti tin de cald, de lumina si de vise frumoase o viata intreaga. Nu, o astfel de iubire e suficienta pentru o viata doar daca esti cel care se duce de tot si nu mai ai amintiri, nici cum privi in urma. Altfel, ramane durerea. Durere care, cu timpul, se estompeaza, dar ramane totusi acolo, intr-un colt, si mai da un junghi la vreme rea, ca nu-i uiti vreodata cicatricile.

   Amintirile nu-ti raman in borcan, nici caleidoscop, sa le poti privi ori retrai cand te simti singur ori pustiit, cand simti ca soarta iti e impotriva si corabiile s-au inecat... Mi-am dorit sa le pot pastra, cu capac bine strans, si sa le scot doar pe cele mai frumoase dintre ele, pe cele care mi-au facut viata plina de soare. Dar nu se poate... ori nu-mi pot aduce aminte decat franturi, ori vin insotite de cele pline de amaraciune, care lasa mai mult pelin decat miere in urma lor.

   N-ajuta la nimic o iubire ca-n filme, daca n-o poti trai o viata. Si n-o poti trai o viata, pentru ca viata inseamna mai mult decat 150 minute de intrigi, suspans si happy-end. Viata inseamna oameni care se schimba si nu neaparat asa cum am vrea noi, griji, probleme, bucurii, dorinte, unele implinite, altele nu. Viata e complicata, ca ne-o complicam singuri sau nu. Iar amintirile nu tin de cald, nici de lumina, nici de vise frumoase.

Florenta

  Sau Firenze, cum e numit orasul in italiana si cum, parca, suna si mai frumos.

  A fost o prima experienta din mai multe puncte de vedere: prima oara in Italia, desi imi jurasem candva ca n-am sa calc, din cauzei experientei neplacute a altora pe acele meleaguri si prima oara in viata mea cand am zburat cu un low-cost, iarasi, lucru pe care mi-l jurasem ca n-o sa-l fac vreodata.

  M-am stresat de zborul cu avionul... dar nimic nu ma pregatise pentru ce aveam sa traiesc in "autogara" numita Aeroport Baneasa. Chiar n-am crezut ca poate exista asa ceva. Si nu ca e mic, asta nu m-ar fi deranjat. Dar organizarea - sau, mai bine zis, lipsa de organizare - de pe un aeroport international, oricat de pentru low-cost o fi el - m-a socat. Intai, pentru ca am ajuns cu 2 ore inaintea zborului, cum scria, de altfel, si pe bilet, a trebuit sa stam intr-un spatiu extrem de mic si de friguros, sa ne luam la revedere de la insotitori si sa ne asezam la o coada pentru verificarea pasapoartelor. La acea coada minunata am stat cam o ora, timp in care am aflat ca zborul are intarziere (initial de 10 minute, care mai apoi au devenit 30 minute, care, la randul lor, s-au transformat intr-o ora). E, la coada pentru verificari pasapoarte se statea ca pe vremuri la zahar si la ulei (pentru cine a prins si isi mai aduce aminte!) - adica cu imbranceli, inghionteli, bagat in fata si tot tacamul. Intr-un final apoteotic, au trecut toti imbrancitorii mei si am reusit sa ajung si eu, mi-am pus lucrurile in nelipsita tavita de plastic si am fost intrebata suav: "nu aveti lichide sau materiale interzise in bagaj, nu?" Am raspuns "nu, nimic interzis, ce am lichid este in punga sigilata" (uitasem sa scot punga din rucsac!) Cred ca i-am repetat de doua ori in timp ce ma chinuiam sa scot punga din rucsac, pana s-a prins si el si mi-a zis "da, da, scoateti punga!". Am sperat ca prea multi teroristi pe zborul Bucuresti-Pisa n-ar trebui sa existe (statistic vorbind!), pentru ca altfel nu m-as fi simtit deloc in siguranta cu politia de frontiera de pe Baneasa!    

  Dar, abia dupa ce am trecut de coada a devenit mai interesant. Pentru ca usile care dadeau pe aeroport erau deschise mereu, distanta dintre noi (adica dintre cele cateva scaune murdare) si usi era de vreo 5 m poate si era un frig de-ti zbarnaiau urechile! Magazinul duty-free (unicul!) era, ca dimensiune, cam jumatate din "non-stop"-ul din statie, iar in afara de el mai era un "snack-bar" (pe cuvant!), din care puteai observa un fum de-l taiai cu cutitul si o tejghea. Mai mult nu ne-am incumetat, dar am facut pariuri intre noi ca in  mijloc ar putea fi o masa veche de biliard, iar in lateral niste jocuri mecanice. Asa, ca prin sate! :D

  Spre norocul meu, am internet pe telefon, asa ca am stat cu gluga pe ochi, asteptand sa se apropie ora de imbarcare, apoi sa treaca coada (mai mare si mai dezorganizata decat cea de la control pasapoarte), ca sa ma pot apropia de poarta de imbarcare. Dupa care ne-am urcat intr-un autobuz care ne ducea pana la avion, autobuz in care am mai intrat in conflict cu niste insi care se proptisera, cu bagaje cu tot, in usa. Probabil, asa se gandeau ei ca vor reusi sa se urce primii in avion si sa-si ocupe locurile mult visate.

  Despre cum se urca lumea in avion si despre coate si imbranceli ca-n rata comunala nu mai vreau sa povestesc. Oricum, finalul a fost fericit - adica am gasit doua locuri unul langa altul, gratie faptului ca nu-mi place sa stau la geam. Toata lumea era asezata strategic la geam, evident, din dorinta, probabil, de a admira norii deasupra carora aveam sa zburam. (in Bucuresti in acea duminica ningea teribil!)

  Zborul in sine a fost ok, chiar nu as putea sa spun vreo diferenta intre Wizz si Tarom, din punctul meu de vedere, ca pasager (fricos!) Singurul lucru pe care l-as putea reprosa la primul zbor a fost lipsa de reactie a stewardeselor in momentul in care la aterizare, probabil sechele ale zborului de asta-vara, am avut niste dureri cumplite in urechi, incat abia ma abtineam sa urlu. E, eu ma tineam cu mainile de urechi si ma strambam ingrozitor, iar pe ea o interesa daca isi imbraca el haina sau o pune in compartimentul de deasupra. Sincer, n-am inteles problema cu haina - ne-am fi putut sufoca cu ea la aterizare? Ar fi mancat-o si se ineca cu ea? Cred ca nu, pentru ca totusi e cam mare, iar dupa ar fi bagat o maneca sau gluga ar fi scos-o inapoi si ar fi zis ca n-are nici un gust.

  Si asa am aterizat in Pisa. :)

  Cred ca mi-a placut din prima clipa cand am pus piciorul jos din avion (la propriu!) In primul rand, clima e alta, temperatura mai ridicata, era senin si un apus de soare ca-n povesti! Din acel moment totul a fost frumos - controlul de pasapoarte civilizat, asa cum stiam ca trebuie sa fie, ghiseul de informatii turisti, biletele de autocar spre Firenze, mai ieftine decat cele de tren, autocarul civilizat, autostrada nu mai spun, pe marginea drumului iarba verde si maslini, cate un palmier, case frumoase si, uneori, cate un mic castel. Nu-mi mai aduc aminte daca am vazut doua sau trei castele, pentru ca la un moment dat aveam o stranie senzatie de deja-vu!

  Apoi, Firenze... unde am reusit sa ne ratacim un pic, in drumul nostru spre hotel, cu toata harta din dotare (si in conditiile in care hotelul era aproape de centru, cam la o strada de Dom).

  La hotel, o mica problema: hotel micut, afacere de familie, o tanti in varsta - proprietareasa - si un angajat filipinez, nici unul vorbitor de limba engleza. Nici noi de italiana, evident! Ne-am descurcat cu greu, i-am explicat ca vrem sa-i platim de la inceput, pana la urma a si inteles, ne-am inteles cand e servit micul dejun si filipinezul ne-a condus in camera, prin niste holisoare inguste, in care mai gaseai: o vitrina cu bibelouri, cate un tablou, o oglinda si totul era vechi, dar vechi in sensul cochet si bine aranjat pentru locul in care era pus. Iti dadea senzatia ca ai aterizat in timp, la inceputul de secol XX... si parca asteptai sa apara o femeie cu rochie lunga, moda din Belle Epoque, sau un domn cu joben.

  Restaurantul recomandat nu l-am gasit, asa ca am intrat in altul, Vecchio Mercato, ce ni s-a parut prietenos. Instinctele s-au dovedit a fi corecte, mancarea a fost excelenta, vinul delicios si serviciile ne-au impresionat placut. In general, toata mancarea de acolo mi-a placut - am mancat pastele lor delicioase, facute in casa, pizza cum e ea la mama ei, adevaratele bruschete si ... melanzane alla parmigiana, o bunatate cu vanata si parmezan, comandata intr-un barulet, pentru care doamna de la bar s-a strambat cand a auzit comanda ... si asta pentru ca s-a imbracat si a plecat la piata sa cumpere vanata special pentru noi!

  De retinut - capuccino nu se bea decat pana in ora 12 (ziua)! Stiam dinainte, asa ca am fost pregatiti. Daca il ceri dupa aia, se uita urat la tine. Si au dreptate,  pentru ca, dupa paste ori pizza, stropite cu vin rosu, cafeaua care merge e espresso, in nici un caz cea cu spuma de lapte!

  In seara de Valentine's am petrecut in mod romantic la Trattoria ZaZa, unde au gasit o masuta si pentru noi, chiar daca nu rezervasem nimic. Si unde m-a amuzat baia, care arata ca si cum ar fi fost mostenita de la Iulius Cezar! (cu statui si asa mai departe, de te simteai un pic ca-n muzeu!)

  Ce m-a impresionat: in primul rand, Domul. Te da pe spate (chiar si la propriu, pentru ca e atat de mare, incat nu-l poti cuprinde cu privirea!) Apoi, Palazzo Vecchio (pe care, din pacate, l-am vizitat doar pe dinafara), Piazza de la Signoria, Ponte Vecchio, Palazzo Pitti, Basilica di Santa Croce, fiecare colt de strada e istorie, la fiecare colt e o opera de arta, icoane imbracate in sticla, vechi de sute de ani,  pe coltul cladirilor... In Palazzo Pitti am intrat, am vizitat galeria de picturi si camerele. Picturile te lasa fara grai, chiar daca esti un profan, ca noi. Si sa vezi Sala Tronului sau dormitorul Ducesei ... ma uitam si mi-i imaginam acolo, ma gandeam cum dormea in acel pat sau cum se uita in oglinda innegrita de ani ... Gradinile le-am ratat, din motiv de frig, cu promisiunea ca ne vom intoarce si o sa le vedem pe toate, pe indelete.

  Dupa 3 zile ne-am despartit cu greu de oras... Am plecat pe acelasi drum spre Pisa, ne-am oprit la aeroport, am vazut ca avionul are o mica intarziere (iarasi!) si ne-am gandit sa vizitam orasul si celebrul sau Turn. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, a inceput o ploaie marunta si extrem de rece, ceea ce mie mi-a cam taiat jumatate din entuziasm.  Am luat un autobuz pana la gara, acolo am cautat informatii, am gasit un birou de relatii clienti, unde am intrat obisnuiti cu italienii nostri prietenosi din Firenze. Spre surprinderea noastra, un domn mai putin prietenos ne-a explicat, intr-o engleza ce-i drept impecabila, ca avem birou de informatii turisti 200 m mai incolo si ne-a expediat. Am gasit biroul de informatii turisti, iar acolo o tanara draguta numai fizic ne-a dat o harta si cateva informatii rapide, asta dupa ce s-a dezumflat vizibil cand i-am raspuns la intrebarea din ce tara suntem. Urmand indicatiile, am luat-o pe o strada pietonala si am mers pe ea pana m-am murat de tot pana la prima intersectie... acolo am consultat harta si am descoperit ca mai avem muult pana la Turn, asa ca mi s-a dus si cealalta jumatate de entuziasm! In concluzie, ne-am intors la aeroport si am pierdut vremea pana la plecarea avionului.

  Pilotul de la intoarcere se simtea, probabil, un Schumacher al aerului, pentru ca a decolat intr-un mod care mi-a trimis stomacul in gat. Am avut locuri si pe ultimul rand, asa ca toate senzatiile au fost traite din plin si "starea de bine" amplificata de stewardesele care barfeau in spatele meu, ca la piata. A urmat, dupa doua ore, o aterizare tot ca pe pista de curse, facandu-ma sa-mi imaginez ca vom lua si turnul de control cu noi pana la prima frana... si am ajuns, din nou, in Bucurestiul mult iubit, de data asta cu niste nameti cat casa.

  Discutie amuzanta intre mine si soferul de taxi care ne ducea de la aeroport spre casa - eu, socata de troienele imense de zapada din dreapta soselei, in Baneasa, in apropiere de Ikea: "nu va suparati, aici trebuia sa fie trotuarul?" El (cu ochii cat cepele, intorcandu-se la mine): "dar de cat timp sunteti plecati din tara??!" Eu, deja cu jumatate de gura, mai mult mormaind "pai, de 3 zile, dar, zau, nu era asa!"