In casa in care am crescut, casa bunicilor mei,
exista un fotoliu, in sufragerie, la geam. Un fotoliu mare, cu arcuri,
extensibil, cu brate din lemn si tapiterie verde. Bunicul meu l-a cumparat de
la cineva cand eu aveam vreo 4 ani, parca, iar de atunci, timp de vreo 20 ani,
fotoliul nu s-a miscat din locul lui de la geam.
Cand eram mica, intram in el cu totul, ma puteam
culca pe el linistita, fara sa fie facut pat.
Un pic mai tarziu, peste cativa ani, ma rugam de
ei sa il faca pat sa dorm pe el (eu dormeam de obicei cu bunica, pe recamierul
din dormitor), pentru ca aveam impresia ca dorm in tren. Sau in avion, asa imi
imaginam eu, copil, ca se doarme in avion.
Niste ani si mai tarziu, adolescenta, ma asezam pe
el, imi trageam picioarele si imi strangeam genunchii la piept de fiecare data
cand simteam ca ma apasa ceva. Acolo stateam si invatam cand mergeam la ei
intr-o pauza mai mare intre ore la liceu, intr-a 10-a, pentru ca lumina venea
din partea stanga, direct pe geam si era cel mai bun loc.
Apoi, la inceputul clasei a 11-a, bunicul meu a
murit si cu el o parte din lumea mea... Mult timp dupa, cand mergeam la bunica,
ma asezam pe fotoliu, in aceeasi pozitie, imi luam genunchii in brate si ma
gandeam la toate, la dorul de el, de viata dinainte, la copilarie...
In facultate deja, de fiecare data cand ma simteam
trista, acolo, ma duceam pe fotoliu. Bunica se aseza pe canapea si stateam
amandoua in tacere, asa. In anul I, cand mama era in spital si eu am stat doua
saptamani cu bunica-mea, acolo, pe fotoliul vechi, stateam si invatam pentru
seminare, acolo imi traiam spaimele, in tacere, fara sa plang, pentru ca imi
era groaza ca mama ar putea sa aiba ceva mai grav si nu voiam sa o sperii si pe
bunica-mea.
Mama a fost bine, ”a scapat” doar cu o hernie de disc...
Anii au trecut, eu am terminat facultatea, canapeaua si fotoliul copilariei
mele au fost schimbate cu o canapea si 3 fotolii mult mai noi, de la
matusa-mea. Bunica a imbatranit si nu a mai putut sa stea singura in casa, s-a
mutat cu mama. Niste ani mai tarziu dupa, am renovat apartamentul copilariei
mele si m-am mutat in el.
In locul de la geam e o canapea mare si, fix in
locul fotoliului, e sezlongul canapelei. Si acum, dupa atatia ani, ala e locul
meu preferat. Si, totusi, dupa atatia ani, de fiecare data cand ma simt trista,
cand se aduna gandurile sau cand simt cum ceva se prabuseste in mine, cand
inchid ochii, vad fotoliul. Ma
gandesc ca o sa ajung acasa, ma ghemuiesc, imi stang genunchii la piept si o sa
ma simt mai bine. Dar cand inchid ochii, nu vad canapeaua mea mare, noua,
confortabila. Vad fotoliul vechi, cu tapiterie verde, al copilariei mele. Si ma
vad pe mine copil, copilul care se strangea ghem, cu genunchii la piept, pe
acel fotoliu.
