Chiar nu-mi aduc aminte, nici macar cu memoria mea de elefant, cat de mult imi exprimam emotiile prin plans copil fiind. Dar stiu ca incepand cu adolescenta am varsat galeti de lacrimi pentru fiecare durere, fiecare dezamagire, in dragoste si nu numai, fiecare tradare si, in general, fiecare agresiune asupra sensibilitatii mele.
Cand am suferit cu adevarat din dragoste, acum multi ani, am plans de am crezut ca o sa ma rup in doua, ca o sa-mi iasa sufletul afara si o sa devin imateriala. Mi-aduc aminte si acum zilele de imediat dupa, in care plangeam atat de mult incat nu mai conta unde ma aflu si cine ma vede, nu mai conta nimic.
Ceva vreme mai tarziu, am avut o colega de serviciu, cu diploma in psihologie, care ne-a facut, mie si altora, cate un mic test. La mine, evident, rezultase cand sunt o persoana tip senzitiv. Asta insemna, in termeni normali, exact ce spuneam mai sus, adica toate galetile de lacrimi pe care le varsam de fiecare data cand sufeream pentru ceva. Tin minte ca mi-a zis ca este mai bine asa, sa dai totul afara, sa suferi pana la paroxism, dar sa te vindeci, in loc sa tii in tine, sa clachezi la un moment dat si sa o iei razna. Sincer, cam asa a fost mereu. Am plans de a sarit camasa pe mine, dar, o data inchis un capitol, inchis a ramas.
E, in ultimii ani nu mai e asa. Pot sa ma rup in doua din cauza tradarii cuiva pe care-l simteam apropiat si la care tineam, simt ca-mi plesneste inima de durere (pentru ca da, dincolo de revolta si suparare si furie este foarte, foarte multa durere), dar nu pot sa plang. Toata starea aia de dinainte de lacrimi o simt, simt ca as vrea sa izbucnesc, dar nu mai pot. Iar durerea ramane undeva inauntru si mocneste, mocneste si creste si se transforma in furie, ca apoi sa revina iar durere pura.
Si nu inteleg de ce. Oare o persoana are o anumita cantitate de lacrimi predefinita si cand aia s-a dus, gata - puf! - nu mai poti sa plangi? Adica am plans atat de mult in primii 30 ani, incat nu mi-au mai ramas lacrimi deloc? Mi s-a pietrificat sufletul, asa cum imi doream pe vremea cand aveam 15 ani si muream de plans ca nu mai iubea tipul de care ma credeam indragostita? Sau am intrat incet-incet, fara sa-mi dau seama, in procentul celor care tin toata durerea inauntru fara sa o lase sa iasa la suprafata pana la momentul in care vor claca si vor ajunge la psihiatru?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu