Lectii

"Experienta este cel mai prost invatator. Ea ne da intai examenul si numai dupa aceea lectiile..."

Cele mai multe lectii le inveti din dureri. Ale tale. Si de prea putine ori din ceea ce ti se spune de catre altii...

Am invatat ca fericirea vine in cea mai mare masura din interiorul tau si prea putin din ceea ce este in afara ta, ca noi insine avem acea imensa capacitate de a ne face atat fericiti, cat si nefericiti. Si ca atat fericirea, cat si nefericirea, stau in lucrurile mici si prea putin in "marile evenimente".

Am invatat ca atunci cand primul instinct iti spune sa pleci... e bine sa-l asculti. Dar si ca sunt momente in care nu trebuie sa gandesti, nu trebuie sa judeci, trebuie doar sa te arunci cu capul inainte, ca viata nu asteapta pe nimeni si ocaziile pierdute se razbuna...

Am invatat ca atunci cand o relatie se termina nu exista vinovati - exista doar incompatibilitati. Si ca nu trebuie niciodata sa ceri explicatii, nu are rost - daca insisti, poti afla orice, mai putin adevarul...
Am fost invatata ca, daca nu vreau sa fiu mintita, nu trebuie sa intreb.

Am invatat ca, desi e dureros sa stii ca nu insemni nimic pentru o anumita persoana, exista multe alte persoane in viata ta pentru care insemni foarte mult si care sunt mereu acolo pentru tine...

Am invatat ca atunci cand simti ca te duci de tot in jos si nu mai ai scapare, exista cineva care iti intinde macar un deget si te trage inapoi. Si ca intotdeauna printre nori isi va face loc o raza de soare.

Am invatat ca niciodata nu te ineci pentru ca ai cazut in apa, ci pentru ca ramai sub apa...

Memories

Am trecut de dimineata pe Cheiul Dambovitei, de la Unirii catre Cotroceni, loc care imi evoca atat de multe amintiri. Brusc, la Izvor, m-am uitat in jur amintindu-mi ca, in urma cu multi ani, vazusem o bisericuta pe acolo, printre cladiri. Azi n-am mai vazut-o, poate ca n-am mai stiut pe unde sa ma uit...

Acum 11 ani... in 1998, pentru ca atunci am fost ultima oara acolo, era un bar la pe terasa unui bloc de 11 etaje (daca nu gresesc!) din Izvor. Acolo m-a dus Bogdan de fiecare data cand am fost deprimata sau speriata, era locul unde simteam ca pot din nou sa zbor. Niciodata nu mi-a parut Bucurestiul frumos ca in noaptea cand l-am privit de pe terasa acelui bloc, undeva, printre cladiri era acea mica bisericuta, iar Dambovita si Cheiul, luminate, iti dadeau impresia de alt oras, de Vestul Europei. Stiu ca priveam toate de sus si aveam senzatia ca totul este posibil, ca nu imi mai e frica de nimic. Amintiri frumoase - acolo am fost cu o zi inainte de BAC, ne-am plimbat amandoi tot orasul si dupa aia am mers si am baut suc... si am mancat iaurt cu chifle graham! Vremuri in care n-aveam bani de mancat pe la terase, dar ce bune au fost chiflele alea cu iaurt! Aveam a doua zi examen la romana oral - mi-aduc aminte ca am ajuns acasa atat de vesela si am zis "vreau sa-mi pice maine Eminescu, poezia filosofica". Si mi-a picat "Scrisoarea I"... si am luat 10! 

L-am cautat apoi prin primul an de Drept... si nu l-am mai gasit. Am aflat mai apoi ca se desfiintase. Singurul loc din care Bucurestiul parea frumos. Azi n-am mai reusit sa gasesc nici Bisericuta care se vedea de acolo de sus. Si am avut asa o senzatie ca totul a fost doar o iluzie sau un vis...

Stil si... "anti-stil"

Recunosc, acest articol este scris de "aia rea" din mine :P, care nu mai suporta felul in care ii este agresata zilnic retina prin diversele incercari ale unora de a fi ... "stilate"? "originale"? "moderne"? Bine, asta in masura in care centrul comercial (daca-l pot numi asa!) "Europa", dicteaza moda!
Am recunoscut ca nu am mai putut sa ma abtin... asa ca sa incep!

Am luat si eu, din frageda copilarie, niste lectii de stil de la mama, model de frumusete si eleganta in tineretea ei. Eu, intre eleganta mamei si stilul sport insuflat de frate-miu, m-am situat mereu pe undeva la mijloc, cu unele tendinte spre o extrema sau alta, in functie de inspiratia de moment. Dar cele cateva norme de la care nu se "deroga" s-au lipit de mine!
In primul rand - NU se poarta pantofi negri cu ciorapi albi! Niciodata! Si asta e valabil si la barbati, credeti-ma pe cuvant! Si nici ciorapi negri cu pantofi albi. Nu e stilat. Nu da bine contrastul! E pur si simplu oribil! Cand mai vedeam cate o domnisoara in metrou, imbracata cu pantaloni negri de stofa (stas :P) si pantofi cu toc inalt - tinuta obligatorie pentru Bucuresti, se poate! - iar cand se aseza pe scaun ii rasareau sosetele albe (eventual si cu imprimeu cu iepurasi sau floricele sau inimioare!) simteam ca-mi vine rau!
Apoi - negrul nu merge chiar cu orice. De exemplu, nu merge absolut deloc cu maron. Dar deloc. Si credeti-ma pe cuvant, nici cu albastru sau bleumarin. Pur si simplu astea nu se pupa!
Iar daca te imbraci oarecum elegant si iti mai pui si tocuri si, eventual, si un paltonas sau o hainuta mai eleganta, dupa care iti iei un ditai rucsacul in spate ... arati ca o adevarata doamna. De la tara.
Nu mai zic de combinatii pe care am avut ocazia sa le vad zilele trecute, cand se mai incalzise putin - palton, ca doar inca e februarie, si pantofi decupati la varf in picioare! Oribil din nou! O fi atat de greu sa pastram proportiile?! Asta imi inspira cam aceleasi sentimente ca individele care umbla in toiul iernii, eventual la minus nu stiu cate grade, cu buricul gol. Trecand peste problemele de sanatate pe care daca inca nu le au, cu siguranta o sa le aiba foarte curand, mie incep sa-mi clantane dintii cand le vad. Iar cat de sexy poate fi o burta goala de culoare mov (de frig :D) e discutabil. Am facut sondaj printre barbatii care imi sunt prieteni - au votat in unanimitate ca ii ia cu frig, nicidecum cu altceva!
Si ca tot am ajuns la "burice goale". Trecand peste faptul ca, sarita o anumita limita, asta deja e moda de "harem", imi este ingrozitor de greu sa inteleg pentru ce umbla unele cu blugi cu talie foarte joasa, tricoul pana la buric, iar intre marginea tricoului si cea a blugilor... se revarsa in valuri-valuri burta plina de grasime. Si m-am intrebat mereu - oare nu au nici o oglinda in toata casa si nici macar un singur prieten sincer? Au impresia ca sunt sexy? (brrrrrrrr!!!) Cred ca isi arata nonconformismul?! Dupa umila mea parere nu reusesc decat sa fie penibile. Si dizgratioase. Si scarboase. Pentru ca, daca ai cateva kilograme in plus sau orice alt defect, ca deh, nu ne nastem nici unul perfect, nici macar fizic, e normal si firesc sa il maschezi. Nu sa-l afisezi cat mai ostentativ posibil. Daca iti curge nasul umbli cu el asa , fara sa ti-l stergi? Mi se pare cam acelasi lucru!

Lista poate continua, dar cred ca as tine-o asa pana maine... Am dat doar cateva exemple, din cele ce au chinuit ochiul meu in ultimele zile.
Stiu ca Bucurestiul nu mai e de foarte multa vreme ce era candva, asa cum mi-l descria bunica-mea, din perioada interbelica. Nici lumea care il populeaza nu mai e nici pe departe cum era cea de atunci si, evident, ca totul, de la stil pana la bunele maniere (in prezent, lipsa lor!) au suferit modificari ireversibile. Dar cateva reguli minime, de bun-simt in vestimentatie nu mi se par imposibil de respectat!

Temeri

Mi-aduc aminte... cand eram mica, cea mai mare teama o aveam de intuneric. Ma amuza acum, dar atunci dezvoltasem o adevarata fobie. Probabil pentru ca atunci cand venea noaptea prindeau forme toate umbrele imaginatiei mele mult prea bogate. Imaginatie alimentata in mod curent si de fratele meu mai mare, care nu stia ce sa mai inventeze ca sa ma sperie, in diverse scopuri, de la a ma face sa "stau cuminte", pana la a obtine unele avantaje. Divagand acum, cred ca e imposibil atunci cand exista doi copii, frati, cu oarece diferenta de varsta intre ei (la noi sunt 6 ani!), sa nu existe si frecusuri, probleme sau "razbunari". Tin minte ce mi-a spus o colega, sfatuindu-ma sa fac 3 copii - unul o sa iasa intotdeauna egoist, doi o sa fie mereu in competie, in timp ce trei deja devin complici! Probabil ca stia ea ce stia!
Revenind la subiect ...
Pe urma... imi era teama sa nu ma pierd de mama. Asta era groaza chiar! La 2 ani jumate m-am pierdut... De atunci cred ca mi s-a tras! Eram la mare, la Venus, cu mama, fratele si bunicul meu. Intr-o dimineata eram la restaurant, la micul dejun, mama a plecat, cu nu stiu ce treaba, m-a lasat in grija bunicului... iar eu, cand el a intors un pic capul am zbughit-o dupa mama! Numai ca mama deja era probabil departe, ca eu n-am mai gasit-o. Iar eu spirit de orientare la 2 ani n-aveam, ca n-am nici acum cine stie ce (:P), asa ca... m-am ratacit! Am avut noroc, mare noroc as spune acum, cu doua femei care stateau la hotel cu noi si ma vazusera cu bunica-miu, asa ca m-au dus la restaurant si m-au "predat" alor mei, care erau deja disperati. Bine, ce nu stiau ei era ca ma mai plimbasem cu vreo 3 familii pana ajunsesem la cucoanele respective!
Si, foarte ciudat pentru un copil, imi era foarte frica de moarte, de ideea ca intr-o zi n-am sa mai fiu si lumea va merge mai departe fara mine, ca si cum nici n-as fi fost. Stiam de ea din spital. Tot de acolo mi-era frica de injectii si de "reanimare". Mi-amintesc ca ma speriau asistentele ca daca nu stau cuminte la injectie o sa ma duca la reanimare si acolo o sa trebuiasca sa stau tot timpul cu un ac mare infipt in mana. Nu stiu ce orori a trezit asta in mintea mea de copil, dar stiu ca aveam noaptea cosmaruri ca ajung acolo!

In adolescenta... mi-era teama la toate orele de fizica! :))
Si, uneori, imi era teama ca viata mea nu o sa fie asa cum imi doream...

Azi... nu imi mai e teama de cum o sa fie viata de acum incolo! Oricum, ma surprinde mereu si stiu ca e mai bine asa!
Imi e teama pentru toti cei pe care-i iubesc, pentru ca sunt mult mai importanti decat mine.
Si nu-mi mai e teama ca intr-o zi am sa mor... toti murim! Daca ar fi sa aleg, dar sunt convinsa ca nu o sa ma intrebe nimeni (:P), as prefera sa fie foarte rapid, intr-o clipa si gata, fara sa stiu!
Nu mi-e teama de moarte, pentru ca stiu ca sunt lucruri mult mai rele ca moartea. Sunt dureri in fata carora tot restul pare nimic...
Si cel mai teama imi e ca ar veni un moment in care sa nu mai astept nimic si sa nu mai am vise. Iar eu nu-mi pot imagina viata fara sa visez!

Viata traita... cu nebunie!

Cand privesc in jurul meu, cand din greseala mai deschid un ziar, o pagina de net sau mai prind o stire la TV (avand in vedere ca tata are o "pasiune" din a urmari toate jurnalele de stiri, de la 6 pana la 12 noaptea, nici macar nu e prea greu!), am ocazia sa vad destui nebuni. Nebuni de-a binelea, care isi toarna pahare cu apa in cap, in direct, sau nebuni care se omoara sau ii omoara si pe altii, din diverse "pasiuni". Celor extaziati in fata unor astfel de "evenimente" le fac o singura recomandare - sa-si faca un abonament la Biblioteca Centrala Universitara si sa imprumute de acolo niste culegeri de spete de drept penal. O sa fie mai mult decat satisfacuti, garantat! ;)

Dar nu despre asta vreau sa scriu... Ci despre viata pe care o poti trai cu muulta nebunie, dar alt fel de nebunie! Si nu ma refer aici la bungee jumping sau parasutism, ski nautic sau mai stiu eu ce. Nu. Viata o poti trai cu nebunie si fara cine stie ce mijloace financiare. Totul e sa fii suficient de "nebun" si sa stii sa traiesti fiecare moment. Si, probabil, sa nu stai prea mult sa judeci si sa gandesti, ca atunci s-a dus tot farmecul si nu mai faci nimic!
Eu cred ca am fost "nebuna" in sensul asta de cand ma stiu. Ca de-aia si-au dorit parintii mei o "fetita" (:P), ca baiat aveau deja, pentru ca el nu s-a urcat niciodata pe toate gardurile si in toti copacii, ca subsemnata, nici n-a plecat, cred, vreodata de nebun, tragand si alti copii dupa el, sa "exploreze" strazi si locuri noi! Pe aceasta cale, vreau sa-i cer iertare mamei pentru toate firele de par alb pe care i le-am scos, de cand m-am nascut pana acum!


Trecand si peste copilarie, important e cat de mult reusesti sa-ti pastrezi gradul ala de "nebunie" adult fiind. Eu una vreau sa cred ca am reusit. Sunt convinsa ca am si ratat multe momente, dar in esenta cred ca le-am "prins" din zbor pe majoritatea.
Momente pe care toti le avem la indemana. Trebuie doar sa spunem "da". Multi, insa, le spun "nu". Pentru ca se gandesc prea mult. Si cand te gandesti prea mult, iti dai seama ca nu se face, "ca nu mai sunt copil!", ca sunt sau o sa fiu obosit(a) dupa aia, ca "merg la serviciu maine" sau "ce, am innebunit?!". Mie imi place sa nu ma gandesc prea mult, nici ca nu mai sunt copil, nici ca am serviciu a doua zi si ar trebui mai bine sa dorm.
Un astfel de moment, de care imi aduc si acum aminte zambind, e cel in care am sarit din pat la 1 noaptea, m-am imbracat rapid si am iesit din casa, chiar daca a doua zi trebuia sa merg la serviciu, pentru ca a venit cineva cu ideea "hai sa mergem acum sa luam ceva de mancare!" Evident ca numai fast-food gasesti la ora aia. Ce daca numai sanatos nu e, hai s-o facem! Si am facut-o!
La fel - mi-aduc aminte de doua dati cand am mers la 3 dimineata din club din centru (o data din Universitate, altadata din Romana) pe jos pana la Dristor (si, mama, prin ce tiganie am trecut, noroc ca dormeau!), ca ne era foame si voiam sa ne luam shaorma. Nu ca n-am fi gasit altceva de mancare pana in Dristor. Nici ca m-ar fi interesat prea mult shaorma dupa ce am luat-o, aventura a fost totul!
Cand m-am plimbat la 4 dimineata, acum niste ani, cu rolele lui Carmen, la ea in garsoniera, din hol pana in bucatarie si inapoi... pentru ca m-a simtit ea ca sunt deprimata si mi-a zis "mi-am luat role, nu vrei sa le incerci? sa vezi ce bine te simti dupa aia!"
Sau cand am mers, acum multi ani, pe la 4 dimineata din Club A pana in Regie, si apoi la Gara, cu cineva ... pe jos, prin zapada si balti, de am ajuns cu blugii uzi pana la genunchi si eram deja racita si tuseam ... dar ce conta?!
Regret momentul pe care l-am ratat, cand, dupa examentul de Civil din anul 2, a venit Bogdan cu "hai sa plecam acum la mare", iar eu, dardaind de frig sub patura, desi erau +40 grade afara, i-am zis ca "nuuu, ca e prea frig!!!"
In schimb, nu regret momentele cand am plecat la mare, de nebuna sau indragostita, imprumutandu-ma de bani cat sa am de tren, cazare in gazda si sa mananc covrigi cu iaurt... dar ce farmec au avut acele zile! :) Momentul cand am plecat pe munte, pentru prima data in viata mea, cu bocancii Madalinei si rucsacul (meu) in spate, fara pic de antrenament ... si nu mi-am rupt nici gatul, nici macar febra musculara n-am avut! (bine, am coborat o panta pe fund, alunecand pe frunzele uscate, dar... pot spune ca am ajuns mai repede jos decat toti ceilalti! :P ).

Sunt lucruri care mi-au facut si imi fac viata frumoasa si palpitanta. Lucruri atat de la indemana, prin care ne rupem de banalul cotidian si prin care omoram rutina. Da, clar, sunt lucruri pe care trebuie sa le am bine planificate - sa-mi pun ceasul la 5,15, ca sa ajung la timp la serviciu, ora la care trebuie sa ajung la serviciu, problemele pe care trebuie sa le rezolv acolo si alte cateva lucruri. Dar, dincolo de astea, exista tot restul timpului, care imi apartine si, chiar daca nu mai sunt in scoala, pot sa-mi permit in timpul meu destule aventuri si nebunii, incat viata mea sa-si pastreze acelasi farmec, iar eu sa raman "eu". Si stiu cum e si sa te gandesti ca nu iti mai permiti sa faci vreo nebunie, ca trebuie sa fii "matur si responsabil", pentru ca am trecut o perioada, destul de mare, as zice, si prin asta. Pana cand mi-am dat seama ca nu e adevarat si ca limitele ni le impunem singuri, sunt doar in capul nostru. Viata poate avea acelasi farmec si poate fi traita la fel de palpitant oricand, la orice varsta!
Iar eu asa am de gand sa-mi traiesc viata si in continuare! Atata timp cat nu fac nimic ilegal sau imoral ... cui ii pasa ca ingrasa? ;)

Despre mine ...

Sa ma descriu pe mine... e complicat. Daca ar fi sa scriu ce zic persoanele cele mai apropiate mie, cele care ma cunosc cel mai bine... as spune ca sunt o "suma de contraste"! :P Cel mai recent "compliment" pe care l-am primit a fost ca pentru mine s-a inventat expresia "yin & yang" :)) Da, pot fi cea mai buna persoana din lume, fara exagerare, si, probabil cea mai rea. (na, eu nu vreau sa cred asta, dar daca altii o spun, ar trebui sa o recunosc si eu, ca n-ar fi cinstit sa-mi recunosc numai partea buna!)
Stiu ca mama m-ar descrie ca o fire rebela, care toata viata ei a facut numai ceea ce a vrut ("noroc ca a vrut numai lucruri bune" - asta e tot de la mama!).
Apoi, daca ar fi sa ma descriu eu, as spune ca fac lucrurile cu pasiune (poate tocmai pentru ca sunt un om al extremelor!), la mine totul e fierbinte sau rece, nu exista caldut. Daca iubesc, iubesc, din tot sufletul si cu toata fiinta... cand nu mai iubesc e punct. Nu mai exista stare de tranzit. Nu mai exista nimic. Daca mi-a iesit cineva din inima, mi-a iesit pentru totdeauna, inima mea nu are anticamera, nici debara.
Am foarte multa energie, iar consumul ei imi genereaza alta energie, asa ca niciodata nu simt ca am obosit, ca nu mai pot sa fac ceva. Imi place sa traiesc viata, nu sa o dorm! Imi place sportul sau ma rog, anumite sporturi, cele pe care pot sa le practic. Imi place tot ce presupune miscare si urasc cam tot ce e static. Rar stau sa vad filme, pentru ca sunt lucruri mult mai interesante pentru a-mi petrece timpul liber. Nu pot spune acelasi lucru despre carti, nu o sa ma plictisesc niciodata de citit. Si, la fel de mult, imi place sa scriu, chit ca nu am talentul pe care mi-as fi dorit sa-l am!
Nu-mi plac persoanele plate, plictisitoare, nu-mi plac oamenii care dorm pe ei si nu stiu sa traiasca. Nu inteleg oamenii a caror "principala distractie" e sa stea la o masa, intr-un bar sau la o terasa... si sa bea! Si sa fumeze! Si, eventual, sa discute... ultimul meci sau ultima emisiune TV la care s-au uitat sau ultimul nu stiu ce... Da, imi place sa ma intalnesc cu o prietena la o cafea/suc/limonada/ceai - pentru ca ne vedem rar, mai punem tara la cale etc. Dar asta se intampla o data la x timp. Daca numai asa mi-as petrece timpul liber, m-as urca pe pereti!
Imi place sa calatoresc si sa vad locuri noi. Singurul regret e ca sigur in viata asta nu o sa apuc sa vad toata lumea, pentru ca ma indoiesc ca o sa am atatia bani!
Imi place sa fac curatenie singura... pentru ca eu fac cel mai bine! :P Aia e, prietenii deja ma stiu cat de "maniaca" sunt in privinta asta. Le multumesc, pe aceasta cale, ca ma folosesc pe post de etalon! :))
Iubesc marea. De fapt, ador marea! Si soarele, si vara. E singurul loc in care sunt capabila ... sa stau! As putea sta ore intregi pe dig sa ma uit cum se sparg valurile de stanci. E unul din lucrurile care ma relaxeaza enorm!
Ador sa alerg pe role! Asta ma face sa simt ca zbor! Cand eram mica, senzatia asta o aveam in leagane. Paradoxal, sa zbor (cu avionul) nu-mi place. Sunt chiar terorizata de avioane! Prin urmare, am un mod mai "personal" de a intelege zborul!
Imi place enorm sa merg pe jos... oricat de mult! Nu prea obosesc, doar ca ajung la destinatie... si gata! Asa ca eu am gasit alternativa la aglomeratia din trafic sau metrou ;) ! Imi place sa merg, cu castile in urechi, sa ascult muzica preferata si sa visez la ale mele. Daaa, asta am omis - cat de mult imi place sa visez! De cand ma stiu am visat cu ochii deschisi. Unele vise le-am transformat in realitate :)
In mare ... cam asta sunt eu :) Mai bine ma opresc, ca sunt in stare sa scriu un roman intreg, numai despre mine. Si la inceput imi parea foarte greu sa scriu despre mine! Dar na, am recunoscut ca sunt omul contrastelor!