Traiesc intr-un provizorat care ma apasa. Traiesc de foarte multi ani intr-un provizorat, dar niciodata nu m-am simtit coplesita de asta. Asteptam momentul in care va trebui sa-mi iau zborul, stiam ca voi privi cu un regret in urma, dar aia era. Mi-am facut calcule, ne-am facut calcule de sute de ori in acesti ani si mereu ne-au iesit cu minus. Asa ca am acceptat tacit ideea ca va trebui sa plecam intr-o buna zi, chiar daca locul va ramane undeva in sufletul nostru toata viata.
Acum e mai mult de atat, sunt alte schimbari grele care apasa si simt ca mi-e mult mai greu decat ma asteptam sa traiesc acest provizorat si sa nu stiu cand va fi exact momentul cand voi iesi din el, plecand spre o destinatie pe care inca n-o stiu sigur. Da, asta e, asta ma apasa, nu stiu sigur destinatia, totul e variabil si nu-mi mai doresc sacrificiul nimanui in numele sigurantei mele.
El imi reproseaza ca nu stiu sa traiesc clipa. Ca nu stiu sa traiesc in prezent, sa las viata sa ma duca singura unde vrea ea, pentru lucrurile singure se vor aseza intr-un fel.
Eu cred ca nu mai reusesc de multi ani sa traiesc clipa, nu mai pot sa ma arunc in abis, nu mai stiu sa traiesc intr-un singur timp, cel prezent, ignorand momentul imediat viitor. Nu mai pot. Mi-as dori-o, dar simt ca nu mai pot. De fapt, mi-as dori sa ma arunc in abis, dar trisand, sa fiu legata de o coarda si sa-mi ramana mereu sentimentul caldut de siguranta.Da, nu-mi mai vine sa ma arunc inainte fara coarda, nu mai merg cu masina fara centura, nu-mi mai asum riscuri blind, fara o portita de scapare in spate. Poate ca imbatranesc, poate ca mi-e doar frica acum si intr-o zi o sa-mi treaca, nu mai stiu... Stiu doar ca in clipa asta provizoratul ma apasa si ma paralizeaza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu