Niciodata nu am scris despre filme pe care le-am vazut, oricat de mult m-au impresionat (si au fost unele care m-au "dat peste cap"!). Pentru ca nu m-am considerat si nu ma consider in continuare in masura sa fac asta.
Acest articol nu se vrea, sub nici o forma, vreo cronica de film, exact din motivul expus mai sus. Doar ca... am vazut filmul asta si m-a impresionat acum si am vrut sa scriu un pic despre asta si despre ce am inteles eu din el, subiectiv vorbind.
Stiam deja ca e suficienta o clipa pentru a schimba tot... pentru a-ti da viata peste cap! N-ai nevoie de o vara intreaga pentru asta. De fapt, daca ma gandesc mai bine, o vara intreaga poate insemna cat o viata de om uneori...
Vicky si Cristina, extrem de diferite, diametral opuse chiar, ajung sa se indragosteasca de acelasi personaj - pana aici nimic nou. Ce mi-a placut e ca filmul e extrem de realist, nu se vrea vreo poveste romantica siropoasa, ca doar e facut de Woody Allen! In final, nimeni nu ramane cu nimeni (de fapt, ba da, Vicky cu sotul ei! :P) si, evident, nimeni nu e pe deplin fericit. Nici macar lamurit cu ce ar vrea, de fapt, de la viata. E crud de real, e evident ca nu exista "retete de fericire", nici romantismul, nici pragmatismul nu te salveaza. Si cu siguranta nici dragostea nebuna! Poate ca e putin prea pesimist - dar cam asta e povestea vietii oricui (si iar imi aduc aminte de Sartre cu "povestea unei vieti, oricare ar fi ea, e povestea unui esec"!) : orice ai face si orice ai avea, niciodata nu esti suficient de multumit sau de fericit, intotdeauna ai sa ai impresia ca-ti lipseste ceva, intotdeauna ai sa plangi dupa altceva ... si, mai ales, intotdeauna ai sa te intrebi : "si daca as fi facut altfel, cum ar fi fost oare acum?" Personajul lui Judy e graitor in sensul asta - intr-o viata aparent perfecta, regreta si plange pasiunea pe care a ratat-o ramanand alaturi de sotul ei pe care "il iubeste, dar nu mai e indragostita de el", regretand ca nu a avut niciodata curajul de a-l parasi. Daca luam o mie de exemple din viata de toate zilele, pot sa povestesc despre muulte femei pe care le cunosc personal si care au avut "curajul" asta! Rezultatul? Au stat si au plans o viata vizavi de "cat de bun era baiatul ala si eu am alergat dupa cai verzi pe pereti!".
E, cam asta e viata si cam asa suntem noi - intotdeauna o sa existe senzatia aia de "am ratat ceva" si "cum ar fi fost daca" ...
2 comentarii:
l-am descarcat urmare cronicii tale, am incercat de doua ori sa-l vizionez, insa n-am reusit sa ajung la final
este asa de lasciv, scuze daca te supara critica..
are un romantism dozat, nu este liber
este o ratie de amor
este un escapism, o evadare
n-am reusit
multi reflecteaza la "lungimea" iubirii
dar ea, iubirea, nu are o baterie
cum se reface rezerva?
cum se primesneste izvorul?
nu cumva noi asteptam sa arda flacara iubirii fara sa ne ingrijim de sursa?
oamenii our-days vor multe
nu fac suficient sa si aiba
Nu ma supara critica, nu ar avea de ce. Mie mi-a placut cand l-am vazut , a atins ceva in mine atunci - oricum, a trecut mult timp si nu l-am mai revazut.
Personal, nu cred ca iubirea se masoara in lungime sau cantitate, doar in intensitate. Si se "termina" din diverse motive: din cauza lui, din cauza ta, din cauze obiective... Adica atunci cand nu-ti mai dai silinta sau nu-si mai silinta, cand lasi iubirea sa se stinga si te trezesti intr-o dimineata ca nu stii ce mai cauti acolo. Sau atunci cand te saturi sa fii numai tu ala care incearca si vine un moment in care iti dai seama ca s-a dus, a trecut, s-a consumat, nu mai poti... Sau, poate, ca-n filme in momentul t in care apare un alt "el" (sau alta "ea") si iti rastoarna tot universul si te face sa iti dai seama ca tot ce ai crezut ca ai simtit pana atunci n-a insemnat nimic.
Motivele pot fi multe si variate :)
Trimiteți un comentariu