Mi-e dor ...

Mi-e dor de mirosul de iarba uda, mirosul acela verde-crud, de iarba proaspata amestecat cu mirosul de ploaie. Mi-e dor de dealurile verzi, molcome, din Ardealul meu, de mirosul de fan batut de soarele verii, de tufele cu mure in care ne bagam pana la gat, cand eram copii, de zmeura pe care o mancam pe fuga, cu urechile ciulite, de groaza "ca vine ursul!"

Mi-e dor de cerul acela albastru, parca infininit, pe care il priveam de pe camp, incercand sa-mi imaginez, cu mintea mea de copil, atunci, unde e Bucurestiul. Atunci imi era dor de Bucuresti, pentru ca imi era dor de mama. Acum imi e dor de Ardealul copilariei mele, unde mergeam vara de vara cu bunicii. De viata aia atat de simpla si atat de calma si linistita. De oamenii de acolo, atat de calzi, atat de diferiti de cei de aici. De campurile unde alergam pana oboseam, fara sa am vreo tinta vreodata. De gradina cu flori colorate a Mariscai. De privelistea de la micul geam al bucatarioarei, de unde vedeam tot dealuri si iar dealuri, atat de frumoase, cu pajisti si paduri... si-mi aduc aminte ca-mi pareau atat de aproape, la o aruncatura de bat si ce mirata am fost cand mi-a spus bunica ca de fapt sunt la sate si sate distanta! 

Cat mi-e de dor sa stau culcata in iarba proaspata, sa-i simt mirosul, sa aud doar zgomotul cosasilor si sa privesc cerul. Si norii albi, pufosi, carora imaginatia mea le dadea atatea forme... Cat de dor imi e de toate astea! Cat de dor imi e de o noapte senina de vara, plina de stele... parca numai acolo am vazut un cer atat de plin de stele! Mi-e dor, mi-e tare dor de toate astea, mi-e dor sa le simt din nou!