Facultatea de Drept (III)

Pozele imi apartin. Nu, nu sunt  cumplit de strambe, it's a signature! 

Pentru ca intr-o vineri, 1 septembrie 2000, am avut examen de admitere. Am avut fix 9 luni sa invat. Nu, 9 luni fara o zi. Am calculat din acea zi de 1 decembrie 1999, cand am urlat unii la altii in casa, incercand sa-i conving pe mama si fratele meu ca trebuie doar sa invat, fara pauza. Nici o clipa in tot timpul asta nu m-am gandit ca exista alta posibilitate decat sa intru. Nici macar atunci cand mi-a zis taica-miu ca n-am sa reusesc niciodata. Am respins orice posibilitate cat de mica. Nu mi-am permis nici macar sa-mi fie frica. Asta imi aduc aminte, ca n-am avut momente de panica. Stiam ca daca las panica sa intre, fie si pentru o clipa, as admite ca exista o posibilitate mica-mica sa nu reusesc. Iar daca acceptam posibilitatea asta incepeam sa pierd lupta. Iar asta nu puteam sa las sa se intample vreodata, pentru ca, asa cum am mai spus, fusesem in iad si stiam cum e acolo.

A fost primul examen la care a stat cineva si m-a asteptat. Nici cand am dat admiterea la liceu nu m-a asteptat nimeni, mama m-a condus si a plecat. La fel si la admiterea din '98. Acum mama si-a luat o zi de concediu si a stat cu mine. Ea si cu prietena mea. Au stat impreuna afara si m-au asteptat, la Universitate, in fata Facultatii de Matematica. Da, da, Facultatii de Matematica! Pentru ca numai mie mi se putea intampla ca, dupa 2 ani (aproximativ) de Politehnica, sa dau la Drept si la examenul de admitere sa fiu repartizata in Facultatea de Matematica a Universitatii din Bucuresti! Cand s-au terminat inscrierile, eram cam 4200 si ceva de candidati. Pe 300 locuri! La un calcul simplu, eram cam 14 pe un loc. E, atata amar de lume nu avea cum sa incapa numai in salile Facultatii de Drept, asa ca ne-au repartizat si in alte facultati ale Universitatii.

Nu m-am gandit nici o clipa nici la cati suntem pe loc. Stiam ca nu conteaza decat ce fac eu. Asta mi se repetase la examenul de admitere la liceu - nu trebuie sa te gandesti ca ala de langa tine sau din fata sau din spate sunt mai buni ca tine, nu, concurenta ti-o faci tu! La asta m-am gandit si eu tot timpul. Stiu ca supraveghetorii ne tot spuneau sa nu vorbim intre noi, iar eu ma gandeam de ce naiba am vorbi intre noi, ca doar nu o sa ajuti concurenta!

Imi lasasem telefonul acasa - da, in anul ala primisem si eu telefon mobil! Mai exact, il primisem mai mult ca o necesitate, mi l-a cumparat fratele meu, pentru ca pleca mult din tara cu job-ul si ii era mai simplu sa sune de pe mobilul lui pe mobil decat pe fix. Il vad si acum, era un Alcatel One Touch Easy portocaliu, cu o antenuta mica, care se putea intinde, eram atat de incantata de el! L-am lasat acasa, ca sa nu am grija lui, oricum nu aveam ce face cu el. Mama nu avea, prietena mea nu avea. A ramas ca dupa cele 4 ore sa ne vedem in fata facultatii, unde ma lasasera. Numai ca eu dupa 3 ore am terminat. Tot. 50 de grile la romana, 50 de grile la economie, fiecare grila 1 punct. Le-am facut pe rand, cu calm. Le-am verificat de cate 2 ori. Am rezistat 3 ore inauntru, tot reverificandu-mi cerintele si raspunsurile pana cand am predat foile cu maini tremurande si am iesit. Si asa m-am plimbat o ora pe bulevard, ca nu aveam nici telefon, nici bani (si aia m-am gandit ca mi-ar fi inutili!) pana s-a facut timpul sa ne intalnim in fata intrarii de la Matematica. De fapt, in fata Librariei Eminescu, care era chiar vizavi.

Nu-mi mai aduc aminte ce am mai facut in ziua aia, stiu ca eram ca in transa. Cred ca atunci am aflat ca a nascut Esca (nu ca m-ar fi interesat!) Era prima zi in care ma relaxam dupa o munca de atatea luni. Cred ca si taica-miu m-a lasat in pace - nu mai era amuzant, probabil, daca nu putea sa ma chinuie cand aveam de invatat.

A doua zi, dupa-amiaza, m-am dus cu mama la facultate, stiam ca se afiseaza grilele si raspunsurile corecte. Na, nu era inca epoca internetului! Stiu ca ne-au facut adresa de e-mail in anul I si pana am terminat anul IV cred ca aveam 14 e-mail-uri, atat de mult era folosit internetul in comunicare. E, si am ajuns, tot in spatele facultatii, de fapt, daca imi aduc bine aminte, in vara aia au schimbat treptele vechi, poroase - si frumoase, in opinia mea - cu cele de marmura pe care le are facultatea si azi, asa ca oricum si intrarea se facea tot prin spate. M-am dus la varianta mea de grila, imi stiam raspunsurile, mi le notasem cred ca pe un servetel, nu imi aduc aminte sa ne fi lasat sa luam ciornele. Si cand le-am confruntat am descoperit ca am facut 88 de puncte. Ceea ce inseamna cam 8,80 ca nota, in calculul meu, na, 100 de grile, 1 punct fiecare... Si a inceput tragedia. Nu mai stiu daca am plans pe strada - era sub demnitatea mea - dar am plans acasa de am rupt. Am fost extrem de convinsa ca nu intru, ca nu am cum, sigur o sa se intre cu medii peste 9. Adica peste 90 de puncte. Taica-miu, macar, m-a lasat in pace si nu a mai zis nimic. Poate era doar fericit ca a avut dreptate! Stiu ca la un moment dat cand a venit fratele meu acasa, tarziu, si m-a gasit cu ochii rosii si inca bocind, i s-a facut mila de mine si mi-a promis ca daca pic - desi, a zis el, sunt convins ca nu pici - el imi plateste facultatea la o universitate particulara, ca sa nu ma mai intorc in Politehnica. "Dar eu nu vreau la orice facultate, eu vreau la Facultatea de Drept, aia, unica, in cladirea aia!" am miorlait printre bocete. "Ok, o sa dai din nou la anul si poate se poate echivala primul an. Dar eu sunt convins ca intri, nu o sa fie toate mediile peste 9", mi-a zis. Nici nu stiam cu cat se intrase in anul precedent. Nu ma interesase. Nu mi-am facut calcule. In momentul ala mi-am dat seama ca eu invatasem 9 luni fara 1 zi ca sa nu gresesc. Bine, poate nu sa iau chiar 10, dar sa nu cobor sub 9. Si atunci intram sigur. Nu mi-am pus nici o clipa problema sa iau sub 9 si sa-mi calculez sansele in acele conditii. Si tocmai asta se intamplase, luasem un pic sub 9, e adevarat, dar totusi sub 9.

Am plans toata noaptea. Si a doua zi, in prima parte. Era duminica, 3 septembrie. Duminica dimineata a venit taica-miu si a zis ca bunicul nu se simte bine deloc. "Poate ar trebui sa treci pe la el", mi-a zis. Bunicul din partea mamei, cel care m-a crescut si mi-a fost atat de apropiat, murise cand eu abia implinisem 17 ani. De bunicul patern n-am fost niciodata prea apropiata, dar tineam la el si el la mine, in felul lui. Fusese si el un tata ca taica-miu la un moment dat, numai ca mai mult de la distanta (era despartit de bunica-mea de multi ani) si atunci nici ca bunic nu a stiut sa se descurce mai bine. Recunosc, nu trecusem pe la el de cateva luni, de cand imi inghetasem anul la Poli. Pentru ca avea fix acelasi stil, simteam ca imi ajunge taica-miu, nu mai aveam nevoie si de ta-su (mda, a sunat urat, stiu). M-am imbracat si am zis ca merg cu mama pana acolo. Numai ca aratam atat de rau, incat mama a zis ca nu mai mergem nicaieri, amanam o zi. "Acum te duc in oras, sa te inveselesc. Hai sa cautam o comedie!" mi-a zis. Si am fost la Notting Hill, cu Julia Roberts si Hugh Grant. Cred ca am plans si in timpul filmului, serios. Eram un izvor nesecat. Nu cred ca am plans in viata mea atat pentru nimic. Poate era o defulare si dadeam afara tot stresul din cele 9 luni, dar cred ca mai mult simteam groaza ca am ratat si ca ma intorc in iad. Cred ca toate fricile pe care le reprimasem, care nu existasera pentru mine in acele 9 luni stateau acum cuminti la coada, sa intre rand pe rand. Si eu reuseam sa produc lacrimi pentru toate.

Duminica seara, tarziu, a murit bunica-miu. Si m-am simtit vinovata. N-am fost apropiati, dar nici n-am fost la el sa-l mai vad o data. Si nici nu mai era alta ocazie. Aia a fost...
A doua zi am alergat cu mama si cu matusa-mea prin oras, dupa una-alta. Era luni, 4 septembrie. Candva, seara, m-a sunat frate-miu ca intarzie, are ceva urgent de terminat, dar cand vine mergem la facultate sa vedem rezultatele, auzisem ca luni seara se afiseaza. A ajuns acasa candva pe la 11 noaptea, eu ma bagasem deja in pat, ma simteam franta. De fapt, simteam o oboseala crunta, o epuizare sora cu resemnarea. Am zis ca daca e sa pic, in aceeasi pozitie o sa fiu si a doua zi, asa ca mai bine dorm. In noaptea aia l-am visat pe bunica-miu ca pleca cu celalalt bunic, care murise cu 4 ani inainte... iar eu eram undeva pe holul de la demisolul Facultatii de Drept.

Dimineata, 5 septembrie, am mancat ceva - de fapt, cred ca am mancat ceva, pentru ca intotdeauna mananc dimineata - si am plecat cu fratele meu. Ne-am oprit un pic in parcare la Palatul Telefoanelor, isi uitase B. incarcatorul la Romtelecom, unde avusese treaba cu o seara inainte.

Stiu ca deja venise toamna, in doar doua zile, afara ploua, o ploaie marunta si rece si eu ma uitam pe geamul masinii afara, cu sentimente amestecate. Pe de-o parte imi doream sa ajungem o data, pe de alta era acelasi sentiment de noaptea precedenta – pana nu ma vad pe liste inca nu am picat. Pentru ca dupa aia mergeam la inmormantare, eram imbracata toata-n negru, ca un cioclu, si exact asa neagra imi era si starea de spirit. B. s-a intors la masina si am plecat. Am ajuns imediat la facultate, am impresia ca atunci se putea parca la intrarea in camin, nu era inchis. Am lasat masina si am luat-o prin ploaie spre spatele facultatii, unde erau afisate rezultatele. Chiar pe aleea dintre camin si facultate era o fata care impartea pliante cu admiterea la o universitate particulara. Am luat foaia cu mainile tremurande. Exact in momentul ala, frate-miu a intrebat o tipa care trecea pe langa noi care a fost ultima medie. Tipa, evident morcovita, a zis 82. El m-a strans de dupa umeri si mi-a zis “Bai, ai innebunit!”. Era o exclamatie de fericire, dar eu nu mai gandeam logic, in mintea mea a fost “e clar, am picat pentru 2 sutimi!”. N-am rationat intr-atat incat sa-mi dau seama ca era imposibil, erau 100 de grile, fiecare un punct, nu existau sutimi, doar zecimale daca transformai in nota. Dar n-am mai gandit, concluzia mea a fost ca ultima nota a fost 8,82! Am ajuns ca prin vis in spate, rezultatele se afisasera candva noaptea, deci nu mai ramasese foarte multa lume in ploaia rece, doar cativa, majoritatea parinti, cu niste figuri nu tocmai fericite. M-am catarat pe pervazul exterior ca sa ajung si am inceput sa-mi caut febril numele pe listele cu respinsi. B., de la inaltimea celor 183cm, s-a dus cu degetul sus, fix dupa medie. Intrasem in primii 50. A inceput sa strige “uite-ti numele aici, ai intrat, ai intrat!” De pe pervaz m-am catapultat cumva fix la el in brate, stiu ca strigam ca nebunii de bucurie, intr-o gramada mica de figuri suparate.  Cumva, cu mine in brate, tinandu-ma intr-o mana, B. a scos telefonul si a sunat-o pe mama sa-i dea vestea cea mare. Am stat acolo in ploaie si am tipat de bucurie multa vreme, nu ma mai interesa nimic, nu ne mai interesa nimic. Cand am reusit totusi sa ne adunam si sa plecam am glumit ca am putea sa o cautam pe fata care impartea pliante, sa-i dam pliantul inapoi, ca eu nu mai am nevoie de el. Oricum, nu mi-as fi dorit vreodata sa intru la o alta facultate de drept decat aceea, unica, la care visasem.  Niste ani de zile si multa practica mai tarziu mi-am dat seama ca nu era vorba numai de orgoliu sau de cladirea de care ma indragostisem la 12 ani – ci asta a facut diferenta intre a sti ceva si a nu sti drept. Ne-am dus la masina, am stat in masina si am sunat pe toata lumea. Eu poate nu as fi sunat pe toata lumea sa o anunt atunci, dar el a insistat, a format toate numerele, si-a sunat colegii si prietenii (intre noi fie vorba, cred ca a sunat si oameni care habar n-avusesera ca eu dadeam la Drept), mi-a sunat profesorii. Dincolo de felicitarile profesoarei mele de economie, pentru care (habar n-am de ce!) ramasesem un model de comparat cu generatiile urmatoare, m-a impresionat sincer bucuria profesorului meu de romana. Aceluia caruia i-a fost frica sa faca meditatii cu mine atat de tarziu, de teama unui esec. Cateva zile mai tarziu l-am vizitat sa-i inapoiez o culegere de teste si era atat de fericit, parca trepida. Cumva, simteam, nu se bucura de succesul lui, ca profesor, cu un nou proaspat student admis, se bucura pentru mine si se bucura vizibil pentru mine. Cred ca a simtit tot entuziasmul si pasiunea cu care am invatat in acele 9 luni.

Prietena mea cea mai buna s-a dus sa vada listele singura inainte sa ma sune. M-a sunat dupa aia, fericita si ea ca am intrat.

In viata mea nu m-am bucurat atat de mult pentru ceva, nu cred ca fericirea aia, deplina, din tot sufletul, am mai simtit-o vreodata ca atunci, la o asa intensitate. Si am mai avut bucurii, fericire, reusite. Poate pentru ca sufletul ala de copil de 20 de ani stia sa se bucure altfel, vedea lumea altfel, o vedea mare si buna si plina de unicorni roz. Cu siguranta n-am mai avut niciodata toate iluziile intacte, ca sa ma pot bucura ca atunci, la 20 de ani, cand mi-am vazut implinit visul de intra la Drept.

Daca ar fi sa dau timpul inapoi, as face totul exact la fel, nu as schimba nimic. Chiar daca relatia mea cu taica-miu a fost iremediabil distrusa – serios, nu m-a iertat niciodata ca n-am ramas in Politehnica! – aia a fost, astea au fost limitele lui. Sunt ferm convinsa ca totul a contribuit la reusita mea (nu ma refer la tam-tam-ul pe care mi-l facea tata, evident!). Liceul de Informatica si un an intr-o facultate tehnica m-au ajutat sa am o gandire analitica si rationament logic, doua sesiuni m-au invatat sa invat, iar faptul ca am ajuns acolo in 2000 si nu in 1998, cand am terminat liceul, m-au ajutat sa cunosc anumiti oameni, oameni cu care sunt buna prietena si acum, dupa multi multi ani si care au insemnat si inseamna enorm in viata mea. Daca as fi intrat in 1998, drumurile noastre nu s-ar fi intersectat intr-un asemenea mod niciodata.

Mi-am adus aminte de admitere acum, de fapt, imi aduc aminte in fiecare an, dar poate, acum in mod deosebit, pentru ca mi-am pus problema, concret, pentru prima data, sa plec departe. Nu e vorba numai de a te satura de cum merg lucrurile generic si cat de departe suntem de normalitate, desi clar e si asta, dar imi e greu, foarte greu, sa am jumatate de familie la capatul lumii. Si cu cat ramanem mai putini, e si mai greu. Mi-am dat seama ca in afara de oameni, de prietenii mei foarte buni, nu am sa regret nimic din tara asta. Chiar nimic. Dupa care mi-am adus aminte de ea, de care m-am indragostit la 12 ani. Pe care inca o iubesc, care imi inspira atata dragoste si nostalgie si atata respect, incat uneori cand trec pe langa ea in drumul meu de la serviciu spre casa, ma surprind ca imi vine sa ma inchin, ca in fata unei biserici. De ea o sa-mi fie foarte dor. De cladirea Facultatii de Drept, cea mai frumoasa cladire din Bucurestiul asta, din tara asta, din lumea asta, in sufletul meu.

Au trecut 16 ani de cand am intrat. S-au implinit pe 5 septembrie, ziua cand s-au afisat rezultatele. Nu stiu cand au zburat. Nu stiu cand au zburat cei 4 ani de facultate, cei mai frumosi ani din viata mea. In vara s-au implinit 12 de cand am terminat-o.

Si da, pot sa spun acum, fara falsa modestie: sunt un jurist foarte bun.