Facultatea de Drept (II)

Pozele imi apartin. Nu, nu sunt  cumplit de strambe, it's a signature! 

O saptamana mai tarziu, pe 1 decembrie, m-am certat rau cu mama, pentru ca nu voiam sa ma duc la un examen partial a doua zi. La Rezistenta Materialelor, mai exact. Eu incercam sa-i explic ca n-am nici o sansa la examenul ala, materia e cumplita si, oricum, nu mai are sens. "Pai si in sesiune ce faci, inveti toata materia?" "Nu, in sesiune nu ma mai duc", i-am zis. Atunci a inceput circul. Ea tipa la mine ca ea ma sustine doar daca imi vad de treaba si de facultate in acelasi timp, eu incercam sa o acopar si sa-i explic ca n-am cum, ca daca fac pauza o luna sa invat pentru examene, cat e sesiunea, chiar nu o sa mai fie timp sa invat pentru admitere! N-am reusit sa ne intelegem, de fapt, n-am reusit decat sa urlam una la alta, fiecare cu ce o durea mai tare, si sa-l trezim pe frate-miu din somn. Si el avea liber, doar era 1 decembrie. Si intotdeauna a preferat sa doarma ziua cat mai tarziu (si sa invete noaptea, asta cand era student). Si rezultatul a fost ca deja urlam unii la altii pe 3 voci (bietii vecini!) - ei la mine si eu la ei. B., fratele meu, e inginer IT, dar si el si-a dorit in liceu sa faca tot Dreptul... na, boala in familie! Asa ca a zis de la inceput ca ma sustine, ca macar sa fac eu ce si-a dorit el si n-a facut. Ca sa inchid paranteza, cred ca dupa o ora de tipat pana ne-a durut in gat ne-am calmat toti si au ascultat. Si au inteles. Au inteles ca daca fac pauza o luna, nu o sa mai fie timp. Ok, a zis mama. "Dar sa-i spui TU lu' taica-tu!" Mda...

Si i-am zis, obligat-fortat. A doua zi, pe la 12, a sunat telefonul si m-am dus sa raspund - era taica-miu, care ma suna de la serviciu sa ma intrebe ce am facut la examenul partial de la Rezistenta Materialelor. "Nimic", i-am zis. "Cum nimic?!" a replicat socat. N-am fost in stare sa mint in viata mea, asa nu am mintit nici atunci. "Nu m-am dus", am recunoscut. A urmat o pauza din aia apasatoare, pe care o simt si acum. A oftat si a continuat "Nu stiu ce ai de gand sa faci cu viata ta!" Si a inchis.

La un moment dat, prin ianuarie, imediat dupa Sarbatori, a venit tot frate-miu cu ideea ca ar fi mai bine sa-mi inghet anul, inainte de sesiune. Ca sa faca tata mai putin scandal. Am facut-o si pe asta, pentru el, ca daca era dupa mine imi retrageam actele de atunci. Stiam ca n-am sa ma mai intorc niciodata, orice ar fi. Dar m-am gandit ca asa va fi mai linistit. Pe naiba! Iar taica-miu n-a putut sa-si tina dezamagirea in el sau, eventual, sa o reverse asupra mea intr-o dezaprobare muta. Nuuu! Toate dezamagirile tatalui meu au fost vocale, foarte vocale, de cand pot eu sa-mi aduc aminte! Prin urmare, in fiecare amarata de zi, de cand am inceput sa invat si pana am dat admiterea, am avut "muzicuta". Dar nu asa, finut. Sau, ma rog, uneori si finut. La inceput. Pe masura ce trecea timpul facea din ce in ce mai urat. Asa ca invatam economia pana la 5-6 cand venea el, dupa aia venea si-mi facea scandal (da, in fiecare zi!) Ma enervam. Dupa ce ma calmam cat de cat, invatam la romana, ca acolo mi se parea mai usor sa invat cu nervi cu tot. Sau ma opream, ca sa ma calmez de tot si invatam noaptea, cam pana pe la 3. Tot la romana, ca la economie as fi adormit cu capul in caiet. N-am putut niciodata sa stau noaptea sa invat pana atunci, nici macar in cele 2 sesiuni de la Poli. Atunci n-am mai avut incotro, asa ca e adevarata vorba aia ca nevoia te invata sa faci orice.

Am incercat sa ii explic punctul meu de vedere de nenumarate ori. Ma loveam de aceeasi fraza, spusa implacabil "Ai luat-o pe un drum, trebuie sa mergi pe el pana la capat!". Stiu ca m-am enervat si i-am zis "Ok, daca nu intram la facultate si ma angajam la gunoieri, tot asa mi-ai fi zis? Ca am luat-o pe un drum si trebuie sa raman pe el pana la capat, pana la pensie?" Argumentul meu nu a avut nici un ecou. Nici un argument nu a avut. Uneori ma asculta calm si eu credeam ca in sfarsit am reusit, am ajuns acolo unde doream si o sa inteleaga. Numai ca in momentul in care taceam si deschidea el gura, o lua de la capat ca si cum nu as fi spus nimic, ca si cum nu as fi vorbit niciodata. Toate cuvintele si argumentele mele treceau pe langa el. Si pe masura ce se apropia vara facea din ce in ce mai urat. Stiu ca la un moment dat, in vara, cand deja eram foarte obosita si mai mult decat stresata, la finalul unui asemenea scandal, pe care el il incepuse, ca pe toate celelalte, mi-a aruncat triumfator, ca de incheiere "e, foarte bine, sa dea Dumnezeu sa reusesti! Dar eu iti spun ca NU ai sa reusesti niciodata!"

Gasisem un foarte bun profesor de limba romana, fost profesor de liceu la Creanga, actual inspector. Cu el facuse meditatii pentru Drept prietenul cel mai bun al fratelui meu, din liceu, in momentul respectiv deja procuror. Bietul profesor nu prea a vrut sa faca pregatire pentru facultate cu mine, asa, la sfarsitul anului calendaristic, ca na, nu-i convenea sa aiba oameni picati in palmares si nu mai era timp, din punctul lui de vedere. Dar l-a rugat foarte mult si se cunosteau si... i-a fost jena! Asa ca m-a "cuplat" la meditatii cu fata unei invatatoare, tot cunostinta, care nici ea nu se apucase de invatat pentru facultate pana atunci si si-a zis probabil, in sinea lui, ca asta va fi grupa perdantilor. Numai ca eu voiam sa intru, asa ca lipsa lui de incredere in mine nu ma clintea un milimetru. Eu eram acolo ca sa iau tot ce avea el de oferit ca profesor de limba romana.

Si am invatat. Aici au avut dreptate ai mei - mi-a prins foarte bine exercitiul sesiunii. Eu invatasem in anul I cate 14 cursuri in 3 zile! Daca in clasa a XII-a, cand invatam la Economie si vedeam o lectie cu 10-12 pagini de caiet studentesc, simteam ca ma ia cu lesin, pai cand a trebuit sa invat pentru admiterea la Drept, nu ma mai lua cu lesin nici la 40 pagini! Doar vazusem mult mai rau de atat! Tin minte ca la romana, la meditatii, aveam teme pentru data urmatoare dintr-o carte de teste, cu structura asemanatoare subiectelor de la admitere, cate 2 teste la fiecare tema. Iar mie mi se pare total aiurea sa fac 2 teste. Era putin si nu aveam tot timpul din lume. Asa ca faceam mai multe si la ora urmatoare mergeam si ii spuneam ca l-am facut si pe ala, si pe alalalt, le-am facut ok, dar, uite, aici am gresit (aveau rezultatele la final) si nu inteleg de ce. Si omul imi explica. Cealalta tipa, care invata, dar mai in dorul lelii, se enerva si mi-a si reprosat o data ca nu e normal sa fac mai multe teste inainte, ca ea ramane in urma. Da, dar eu chiar voiam sa intru! Ca sa zic asa, eu fusesem in iad si asta era unica mea sansa sa scap de acolo. Era totul sau nimic. Curand, si-a dat seama si profesorul meu de asta. La o ora de pregatire, cand eram doar eu cu el (era saptamana dinainte de Paste si colega isi luase vacanta de la meditatiile de romana) mi-a zis "Sa stii ca imi place de tine, ca vrei sa faci treaba". Dupa aia a vorbit despre altceva. A fost singura data cand m-a laudat. Mi se spusese ca nu lauda pe nimeni, niciodata.

La Economie am invatat singura, dupa aceleasi caiete dupa care invatasem in clasa a XII-a. In vara, la insistentele alor mei (adica mama si B.) am facut si niste ore de meditatii, cu aceeasi profesoara. Ea oricum ma vedea minunata (ramasese cu impresia asta despre mine dintr-a XII-a, cand dupa orele de meditatii cu ea am luat 10 la BAC si 9 la admitere la Poli), imi spunea ca daca cineva trebuie sa reuseasca la Drept, eu o sa fiu aceea! Ce sa zic, mai contrabalansa cu taica-miu!

Prietenii mi s-au impartit in 2 categorii. Cei cativa care m-au inteles si sustinut neconditionat (ca doar pentru asta sunt prietenii!) si ceilalti, asa-zisii prieteni, care, brusc, n-au mai avut loc de dorinta mea de a face altceva, de parca le afecta lor viata in vreun fel. Dar oamenii nu se simt bine pana nu judeca pe cineva, asa ca daca as fi primit bani de fiecare data cand am auzit "pai si ai pierdut 2 ani din viata degeaba?!" sau "as fi dat si eu, ca mi-ar fi placut, dar mi-a zis mama ca unii nu sunt in stare sa faca nici macar o facultate, ce-mi trebuie mie doua?!" (stiu, subtil), acum eram bogata.

Cu rudele a fost cam la fel - unii au bombanit ca n-am de lucru, ca facultatea o faci oricum ca sa ai o diploma, ca dupa o sa poti profesa in cu totul altceva. Da, am zis, dar eu nu vreau sa fiu un inginer prost. Am stiut din primul an, poate nu de la inceput, dar din prima sesiune, ca pot termina Energetica. De o facultate daca te tii, o termini, nu trebuie neaparat sa fii stralucit. Dar nu as fi fost niciodata un bun profesionist. Pentru ca nu-mi placea si nu aveam nici o chemare. Si nici simtul tehnic nu ma dadea foarte tare afara din casa. Bine, am fosti colegi complet atehnici care au terminat si profeseaza, dar nu despre asta e vorba. Asa ca le-am zis ca decat sa fiu un inginer mediocru, prefer sa fiu un jurist foarte bun!

Nu stiu daca isi poate imagina cineva ce nasol e sa ai 19-20 ani si sa simti tu ca drumul pe care ai luat-o e gresit si ca trebuie sa te rupi sa faci altceva, in conditiile in care nimeni in jurul tau nu te sustine in asta, iar tu nu esti pe pe propriile tale picioare. Adica nu te intretii singur. Da, clar e dubios sa-ti vina copilul acasa si sa-ti spuna ca el se lasa de scoala pe care tocmai a inceput-o, pentru ca nu ii place. Cu siguranta ajungi sa te gandesti, cu groaza, ca n-o sa mai faca nimic, o sa ramana doar cu liceul si Dumnezeu cu mila! E, daca esti adult cu copii si ti se intampla asta, sa stii ca si copilul ala (daca e unul rational si responsabil) se gandeste la fel: "Si daca n-o sa reusesc sa fac nimic, niciodata, nu o sa intru nici dincolo, o sa raman doar cu liceul, ma angajez pe te miri unde si Dumnezeu cu mila?" "Daca, de fapt, gresesc, si n-o sa se mai aleaga nimic din viata mea?" Cam astea te macina, pentru ca nu e usor sa ai 19-20 ani, o tona de frici si dubii, din care singura certitudine e ca sigur nu ai luat-o pe drumul cel bun. Dar n-ai nici o garantie ca alt drum va fi mai bun, pentru ca n-ai nici o garantie ca o sa reusesti sa intri pe drumul ala. Poti doar sa speri si sa muncesti foarte mult. E, in conditiile astea, ultimul lucru de care ai nevoie e de o droaie de rude si asa-zisi prieteni care sa te descurajeze constant si care, eventual, pentru ca nu se pot abtine, sa mai spuna si "ce ti-o fi trebuit, nu puteai sa-ti vezi de treaba?" sau, mai rau "de inceput e usor, sa te vad ca mai si termini ceva!" Na, astia sunt oamenii... Si oamenilor le place sa critice pentru ca, cel mai probabil, nici ei nu sunt prea fericiti cu viata lor si alegerile pe care le-au facut.

Ca o paranteza, cu o vara inainte, in a doua sesiune de la Poli, am facut amigdalita. Dar din aia nasoala, cu febra 39 si frisoane si dureri de gat de abia puteam sa inghit si apa. Am plecat de la examenul de algebra, fericita, ca pana la urmatorul, de matematici speciale, am 7 zile. 7 zile! N-o sa auzi atat amar de timp intre examene in sesiunile de la Politehnica, orice facultate o fi aia! Prin urmare, m-am dus la un film. Cand am iesit de la film, m-a prins ploaia. Fara umbrela, evident. M-am dus acasa cu intentia de a lua un paracetamol si a face o baie fierbinte. Cand am ajuns mi-am amintit ca e revizie de apa calda (da, se purta si asta pe atunci!). Pana am stat sa incalzesc o oala cu apa pe aragaz, am uitat complet de paracetamol. A doua zi dimineata m-a trezit durerea de gat. Adica literalmente ma durea atat de tare, incat m-am trezit din somn de durere. Pana seara m-am lasat convinsa sa fac penicilina injectabila, ca sa ma puna pe picioare la timp pentru examen. A fost dureros... Inutil sa spun ca din cele 7 zile de care ma bucurasem am ramas cu vreo 3!
E, pentru a contracara talentul meu nativ de a o da cu bata-n balta la final (sau, cum se mai zice in popor, de a ma ineca precum tiganul la mal), in vara dinainte de admiterea la Drept, mama mi-a interzis sa mananc inghetata. Pana dupa admitere. A zis ca dupa admitere pot manca o galeata intreaga, numai sa ma abtin pana atunci. Am murit de pofta, dar m-am abtinut toata vara de la inghetata. Ca sa compensez cu ceva, am reusit sa fac o toxiinfectie alimentara cam cu o saptamana jumate inainte de admitere. Daca era cineva care sa reuseasca, eu eram aceea! Am iesit la o terasa cu o amica din liceu. Si, nu stiu ce a fost in mintea mea, dar m-am uitat in meniu si m-am gandit ca as putea sa beau un suc de rosii. Bausem undeva, cred ca intr-un Irish Pub cu frati-miu, numai ca aia il facusera ca lumea, cu gheata, sare, piper, fusese interesant. Asa, ca o supa de rosii, dar rece. Si fara vodka, evident. E, sucul de rosii de la terasa (tot fara vodka, doar eram om serios si invatam pentru examen!) cred ca era ramas de la ultima supa. Sau ultimul sos de pizza pe care il preparasera. Iar afara erau vreo 40 grade. Aia a fost! Totusi, a reusit mama sa ma puna pe picioare si de data asta. Doar ca mai dadusem un kil jos. Ajunsesem la 39. Asta a fost limita mea de jos, in viata adulta, la fiecare moment greu spre extrem de greu. Probabil mai jos de 39kg as fi sucombat. Nu stiu, n-am avut ocazia sa aflu. Din fericire. :P

(va urma)