Mi-aduc aminte de octombrie al copilariei mele... alte vremuri, alte visuri, alte posibilitati... Distractiile de atunci, dar si fericirea, atat de usor de atins in simplitatea ei, fericire de copil caruia nu ii lipsea nimic sau aproape nimic...
Mi-aduc aminte de octombrie 1983 - cand eram deja sanatoasa, dupa operatia de la glezna, si cand de ziua mea (implineam 4 ani) tata mi-a adus flori. Garoafe rosii. Si acum imi plac garoafele, spre mirarea multora! Bunica-mea mi-a facut doua torturi de bezea, cu etaj. Atunci am primit primul meu ursulet de plus...
Au trecut anii, am inceput scoala. Mi-aduc aminte dupa-amiezele in care ma plimbam prin parc, trecand cu picioarele prin frunzele ruginii, cazute pe jos, fosnetul pe care il faceau si mirosul parca putin afumat, de amurg de toamna... Zilele mele, serbate in fiecare an, cand ma jucam cu prietenele... Alte obiceiuri, alte bucurii, alt fel de fericire... Copilul care a crescut, a descoperit cartile si lumea din ele, intr-o perioada cand alta distractie nu prea era. Si de atunci incepe sa traiasca prin ele, sa literaturizeze viata...
Bucuriile dinauntrul celor patru pereti ai camerei mele erau mai mari decat orice bucurie traita afara, printre ceilalti copii. Lumea din cartile pe care le citeam, lume in care ma transpuneam, traind impreuna cu personajele...
Ani care au curs, creand vise, schimband vise... vise care au murit pentru a se naste altele, pentru ca speranta nu a murit niciodata. Visele din primii ani de scoala, de fapt din gimnaziu, la 12 ani, cand visam sa invat sa cant la chitara si sa-mi fac o formatie de rock. Disperarea bunica-mi cand i-am spus ce visam si ca mie nu-mi trebuie scoala! Ma amuza atat de mult acum... Disperarea alor mei ca "nu eram ca frate-miu". Si ca ma straduiam, intr-un fel, sa fiu opusul lui! Bunica-mea paterna (pe ea o oripilasem cu "visele" mele!) incerca sa ma impinga spre Liceul Sanitar (nici nu cred ca mai exista acum!), cred ca voia sa fie sigura ca o sa am o meserie "onorabila". Mama voia sa fac Medicina (la care renuntase frate-miu, dupa ce se pregatise pana la 17 ani numai pentru asta!), tata voia sa fac Politehnica.
Apoi liceul... alte vise... Dreptul, la care am visat, de fapt, de la 13 ani, din dorinta mea de "a face dreptate" in lume... Parca lumea asta a asteptat vreodata sa se faca dreptate! Octombrie de atunci, prima dragoste, dezamagirea, prima durere... Vocea mamei, care imi spunea "ce-o sa mai razi intr-o zi de astea!" Si atunci nu puteam sa-mi imaginez ca intr-o zi voi rade, atunci mi se parea un capat de tara... Si acum, cand ma doare, merg la mama si o intreb "nu-i asa ca intr-o zi o sa rad de asta?"...
Mi-aduc aminte la 17 ani... prima petrecere. Anul cand frate-miu m-a considerat "suficient de mare" ca sa ma ia cu el, cu gasca. Cei mai frumosi ani, pana pe la 20...
5 Octombrie 2000 - cea mai frumoasa zi a mea! Incepusem facultatea la Drept si chiar de ziua mea am zburat spre Antalya, cu Bogdan. Paradisul de acolo, de la Club Med - am zis ca daca, cumva, cand voi muri o sa ajung in Rai, mai bine ca acolo nu poate fi!
Anii de facultate... alti ani frumosi... cu vise (ceva mai realiste!), sperante, iluzii...
Apoi au trecut... si m-au lasat debusolata in urma lor, nemaintelegand nimic! Viata de care m-am lovit cand s-a terminat scoala nu era nimic din ceea ce imi imaginasem eu! Dezamagirea de atunci... apoi lupta pentru altceva... nopti intregi pierdute pentru un alt vis, care nu avea sa se mai materializeze niciodata. Cel putin pana acum... Un an de munca aruncat in urma pentru un alt vis... vis spulberat la randul lui, intr-o zi de sfarsit de vara... Un alt octombrie, mult mai trist... o zi in care trebuia sa primesc acele jerbere roz, pe care nu le-am mai primit niciodata... Un octombrie in care a trebuit sa aleg daca vreau sa traiesc sau vreau sa mor. Si am ales sa traiesc.
Alti ani, vise poate mai putine. Si iubirea care iti intra in suflet tocmai atunci cand crezi ca niciodata nu ai mai putea iubi, ca ai devenit prea realist pentru asta...
Azi, zi de octombrie, octombrie al prezentului meu, am trecut iar prin frunzele ruginii cazute pe jos, iar ele au fosnit, cu acelasi fosnet de demult, sub rotile rolelor mele... si m-am speriat, pentru ca era sa cad... dar mi-am revenit si am mers inainte!
Mi-aduc aminte de octombrie 1983 - cand eram deja sanatoasa, dupa operatia de la glezna, si cand de ziua mea (implineam 4 ani) tata mi-a adus flori. Garoafe rosii. Si acum imi plac garoafele, spre mirarea multora! Bunica-mea mi-a facut doua torturi de bezea, cu etaj. Atunci am primit primul meu ursulet de plus...
Au trecut anii, am inceput scoala. Mi-aduc aminte dupa-amiezele in care ma plimbam prin parc, trecand cu picioarele prin frunzele ruginii, cazute pe jos, fosnetul pe care il faceau si mirosul parca putin afumat, de amurg de toamna... Zilele mele, serbate in fiecare an, cand ma jucam cu prietenele... Alte obiceiuri, alte bucurii, alt fel de fericire... Copilul care a crescut, a descoperit cartile si lumea din ele, intr-o perioada cand alta distractie nu prea era. Si de atunci incepe sa traiasca prin ele, sa literaturizeze viata...
Bucuriile dinauntrul celor patru pereti ai camerei mele erau mai mari decat orice bucurie traita afara, printre ceilalti copii. Lumea din cartile pe care le citeam, lume in care ma transpuneam, traind impreuna cu personajele...
Ani care au curs, creand vise, schimband vise... vise care au murit pentru a se naste altele, pentru ca speranta nu a murit niciodata. Visele din primii ani de scoala, de fapt din gimnaziu, la 12 ani, cand visam sa invat sa cant la chitara si sa-mi fac o formatie de rock. Disperarea bunica-mi cand i-am spus ce visam si ca mie nu-mi trebuie scoala! Ma amuza atat de mult acum... Disperarea alor mei ca "nu eram ca frate-miu". Si ca ma straduiam, intr-un fel, sa fiu opusul lui! Bunica-mea paterna (pe ea o oripilasem cu "visele" mele!) incerca sa ma impinga spre Liceul Sanitar (nici nu cred ca mai exista acum!), cred ca voia sa fie sigura ca o sa am o meserie "onorabila". Mama voia sa fac Medicina (la care renuntase frate-miu, dupa ce se pregatise pana la 17 ani numai pentru asta!), tata voia sa fac Politehnica.
Apoi liceul... alte vise... Dreptul, la care am visat, de fapt, de la 13 ani, din dorinta mea de "a face dreptate" in lume... Parca lumea asta a asteptat vreodata sa se faca dreptate! Octombrie de atunci, prima dragoste, dezamagirea, prima durere... Vocea mamei, care imi spunea "ce-o sa mai razi intr-o zi de astea!" Si atunci nu puteam sa-mi imaginez ca intr-o zi voi rade, atunci mi se parea un capat de tara... Si acum, cand ma doare, merg la mama si o intreb "nu-i asa ca intr-o zi o sa rad de asta?"...
Mi-aduc aminte la 17 ani... prima petrecere. Anul cand frate-miu m-a considerat "suficient de mare" ca sa ma ia cu el, cu gasca. Cei mai frumosi ani, pana pe la 20...
5 Octombrie 2000 - cea mai frumoasa zi a mea! Incepusem facultatea la Drept si chiar de ziua mea am zburat spre Antalya, cu Bogdan. Paradisul de acolo, de la Club Med - am zis ca daca, cumva, cand voi muri o sa ajung in Rai, mai bine ca acolo nu poate fi!
Anii de facultate... alti ani frumosi... cu vise (ceva mai realiste!), sperante, iluzii...
Apoi au trecut... si m-au lasat debusolata in urma lor, nemaintelegand nimic! Viata de care m-am lovit cand s-a terminat scoala nu era nimic din ceea ce imi imaginasem eu! Dezamagirea de atunci... apoi lupta pentru altceva... nopti intregi pierdute pentru un alt vis, care nu avea sa se mai materializeze niciodata. Cel putin pana acum... Un an de munca aruncat in urma pentru un alt vis... vis spulberat la randul lui, intr-o zi de sfarsit de vara... Un alt octombrie, mult mai trist... o zi in care trebuia sa primesc acele jerbere roz, pe care nu le-am mai primit niciodata... Un octombrie in care a trebuit sa aleg daca vreau sa traiesc sau vreau sa mor. Si am ales sa traiesc.
Alti ani, vise poate mai putine. Si iubirea care iti intra in suflet tocmai atunci cand crezi ca niciodata nu ai mai putea iubi, ca ai devenit prea realist pentru asta...
Azi, zi de octombrie, octombrie al prezentului meu, am trecut iar prin frunzele ruginii cazute pe jos, iar ele au fosnit, cu acelasi fosnet de demult, sub rotile rolelor mele... si m-am speriat, pentru ca era sa cad... dar mi-am revenit si am mers inainte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu