Vicky Cristina Barcelona

Niciodata nu am scris despre filme pe care le-am vazut, oricat de mult m-au impresionat (si au fost unele care m-au "dat peste cap"!). Pentru ca nu m-am considerat si nu ma consider in continuare in masura sa fac asta.
Acest articol nu se vrea, sub nici o forma, vreo cronica de film, exact din motivul expus mai sus. Doar ca... am vazut filmul asta si m-a impresionat acum si am vrut sa scriu un pic despre asta si despre ce am inteles eu din el, subiectiv vorbind.

Stiam deja ca e suficienta o clipa pentru a schimba tot... pentru a-ti da viata peste cap! N-ai nevoie de o vara intreaga pentru asta. De fapt, daca ma gandesc mai bine, o vara intreaga poate insemna cat o viata de om uneori...
Vicky si Cristina, extrem de diferite, diametral opuse chiar, ajung sa se indragosteasca de acelasi personaj - pana aici nimic nou. Ce mi-a placut e ca filmul e extrem de realist, nu se vrea vreo poveste romantica siropoasa, ca doar e facut de Woody Allen! In final, nimeni nu ramane cu nimeni (de fapt, ba da, Vicky cu sotul ei! :P) si, evident, nimeni nu e pe deplin fericit. Nici macar lamurit cu ce ar vrea, de fapt, de la viata. E crud de real, e evident ca nu exista "retete de fericire", nici romantismul, nici pragmatismul nu te salveaza. Si cu siguranta nici dragostea nebuna! Poate ca e putin prea pesimist - dar cam asta e povestea vietii oricui (si iar imi aduc aminte de Sartre cu "povestea unei vieti, oricare ar fi ea, e povestea unui esec"!) : orice ai face si orice ai avea, niciodata nu esti suficient de multumit sau de fericit, intotdeauna ai sa ai impresia ca-ti lipseste ceva, intotdeauna ai sa plangi dupa altceva ... si, mai ales, intotdeauna ai sa te intrebi : "si daca as fi facut altfel, cum ar fi fost oare acum?" Personajul lui Judy e graitor in sensul asta - intr-o viata aparent perfecta, regreta si plange pasiunea pe care a ratat-o ramanand alaturi de sotul ei pe care "il iubeste, dar nu mai e indragostita de el", regretand ca nu a avut niciodata curajul de a-l parasi. Daca luam o mie de exemple din viata de toate zilele, pot sa povestesc despre muulte femei pe care le cunosc personal si care au avut "curajul" asta! Rezultatul? Au stat si au plans o viata vizavi de "cat de bun era baiatul ala si eu am alergat dupa cai verzi pe pereti!".

E, cam asta e viata si cam asa suntem noi - intotdeauna o sa existe senzatia aia de "am ratat ceva" si "cum ar fi fost daca" ...

Mi-e dor ...

Mi-e dor de mirosul de iarba uda, mirosul acela verde-crud, de iarba proaspata amestecat cu mirosul de ploaie. Mi-e dor de dealurile verzi, molcome, din Ardealul meu, de mirosul de fan batut de soarele verii, de tufele cu mure in care ne bagam pana la gat, cand eram copii, de zmeura pe care o mancam pe fuga, cu urechile ciulite, de groaza "ca vine ursul!"

Mi-e dor de cerul acela albastru, parca infininit, pe care il priveam de pe camp, incercand sa-mi imaginez, cu mintea mea de copil, atunci, unde e Bucurestiul. Atunci imi era dor de Bucuresti, pentru ca imi era dor de mama. Acum imi e dor de Ardealul copilariei mele, unde mergeam vara de vara cu bunicii. De viata aia atat de simpla si atat de calma si linistita. De oamenii de acolo, atat de calzi, atat de diferiti de cei de aici. De campurile unde alergam pana oboseam, fara sa am vreo tinta vreodata. De gradina cu flori colorate a Mariscai. De privelistea de la micul geam al bucatarioarei, de unde vedeam tot dealuri si iar dealuri, atat de frumoase, cu pajisti si paduri... si-mi aduc aminte ca-mi pareau atat de aproape, la o aruncatura de bat si ce mirata am fost cand mi-a spus bunica ca de fapt sunt la sate si sate distanta! 

Cat mi-e de dor sa stau culcata in iarba proaspata, sa-i simt mirosul, sa aud doar zgomotul cosasilor si sa privesc cerul. Si norii albi, pufosi, carora imaginatia mea le dadea atatea forme... Cat de dor imi e de toate astea! Cat de dor imi e de o noapte senina de vara, plina de stele... parca numai acolo am vazut un cer atat de plin de stele! Mi-e dor, mi-e tare dor de toate astea, mi-e dor sa le simt din nou!

In amintirea ta ...

Au trecut multi ani... multi ani de cand ai plecat... Mult prea multi. Dar cati ani ar trece, imaginea ramane la fel de vie, la fel ca sentimentul asta acut de durere si de cat de mult imi lipsesti... Stiu, sunt goluri in viata pe care nu le mai umple nimeni niciodata... Stiu ca nimeni nu m-a mai iubit si n-o sa ma mai iubeasca vreodata cat m-ai iubit tu ... Cel putin nimeni cu aceeasi daruire si rabdare, cu aceeasi blandete si ingaduinta... Cat mi-as dori sa mai fiu fetita din bratele tale! Cat de simple pareau toate lucrurile atunci! Ce lume alba, buna si frumoasa creasesi pentru mine ... apoi ai plecat si abia atunci am vazut ce mare, rea si urata e. Cat mi-as mai dori sa mai traiesc senzatia aia de siguranta, sa stiu ca esti langa mine si nimic rau nu mi se poate intampla vreodata ... Imi e atat de dor de tine ... Au ramas doar amintirile, mereu vii, si stiu ca doar din ele o sa imi mai zambesti vreodata ...

Lectii

"Experienta este cel mai prost invatator. Ea ne da intai examenul si numai dupa aceea lectiile..."

Cele mai multe lectii le inveti din dureri. Ale tale. Si de prea putine ori din ceea ce ti se spune de catre altii...

Am invatat ca fericirea vine in cea mai mare masura din interiorul tau si prea putin din ceea ce este in afara ta, ca noi insine avem acea imensa capacitate de a ne face atat fericiti, cat si nefericiti. Si ca atat fericirea, cat si nefericirea, stau in lucrurile mici si prea putin in "marile evenimente".

Am invatat ca atunci cand primul instinct iti spune sa pleci... e bine sa-l asculti. Dar si ca sunt momente in care nu trebuie sa gandesti, nu trebuie sa judeci, trebuie doar sa te arunci cu capul inainte, ca viata nu asteapta pe nimeni si ocaziile pierdute se razbuna...

Am invatat ca atunci cand o relatie se termina nu exista vinovati - exista doar incompatibilitati. Si ca nu trebuie niciodata sa ceri explicatii, nu are rost - daca insisti, poti afla orice, mai putin adevarul...
Am fost invatata ca, daca nu vreau sa fiu mintita, nu trebuie sa intreb.

Am invatat ca, desi e dureros sa stii ca nu insemni nimic pentru o anumita persoana, exista multe alte persoane in viata ta pentru care insemni foarte mult si care sunt mereu acolo pentru tine...

Am invatat ca atunci cand simti ca te duci de tot in jos si nu mai ai scapare, exista cineva care iti intinde macar un deget si te trage inapoi. Si ca intotdeauna printre nori isi va face loc o raza de soare.

Am invatat ca niciodata nu te ineci pentru ca ai cazut in apa, ci pentru ca ramai sub apa...

Memories

Am trecut de dimineata pe Cheiul Dambovitei, de la Unirii catre Cotroceni, loc care imi evoca atat de multe amintiri. Brusc, la Izvor, m-am uitat in jur amintindu-mi ca, in urma cu multi ani, vazusem o bisericuta pe acolo, printre cladiri. Azi n-am mai vazut-o, poate ca n-am mai stiut pe unde sa ma uit...

Acum 11 ani... in 1998, pentru ca atunci am fost ultima oara acolo, era un bar la pe terasa unui bloc de 11 etaje (daca nu gresesc!) din Izvor. Acolo m-a dus Bogdan de fiecare data cand am fost deprimata sau speriata, era locul unde simteam ca pot din nou sa zbor. Niciodata nu mi-a parut Bucurestiul frumos ca in noaptea cand l-am privit de pe terasa acelui bloc, undeva, printre cladiri era acea mica bisericuta, iar Dambovita si Cheiul, luminate, iti dadeau impresia de alt oras, de Vestul Europei. Stiu ca priveam toate de sus si aveam senzatia ca totul este posibil, ca nu imi mai e frica de nimic. Amintiri frumoase - acolo am fost cu o zi inainte de BAC, ne-am plimbat amandoi tot orasul si dupa aia am mers si am baut suc... si am mancat iaurt cu chifle graham! Vremuri in care n-aveam bani de mancat pe la terase, dar ce bune au fost chiflele alea cu iaurt! Aveam a doua zi examen la romana oral - mi-aduc aminte ca am ajuns acasa atat de vesela si am zis "vreau sa-mi pice maine Eminescu, poezia filosofica". Si mi-a picat "Scrisoarea I"... si am luat 10! 

L-am cautat apoi prin primul an de Drept... si nu l-am mai gasit. Am aflat mai apoi ca se desfiintase. Singurul loc din care Bucurestiul parea frumos. Azi n-am mai reusit sa gasesc nici Bisericuta care se vedea de acolo de sus. Si am avut asa o senzatie ca totul a fost doar o iluzie sau un vis...