Despre mine ...

Sa ma descriu pe mine... e complicat. Daca ar fi sa scriu ce zic persoanele cele mai apropiate mie, cele care ma cunosc cel mai bine... as spune ca sunt o "suma de contraste"! :P Cel mai recent "compliment" pe care l-am primit a fost ca pentru mine s-a inventat expresia "yin & yang" :)) Da, pot fi cea mai buna persoana din lume, fara exagerare, si, probabil cea mai rea. (na, eu nu vreau sa cred asta, dar daca altii o spun, ar trebui sa o recunosc si eu, ca n-ar fi cinstit sa-mi recunosc numai partea buna!)
Stiu ca mama m-ar descrie ca o fire rebela, care toata viata ei a facut numai ceea ce a vrut ("noroc ca a vrut numai lucruri bune" - asta e tot de la mama!).
Apoi, daca ar fi sa ma descriu eu, as spune ca fac lucrurile cu pasiune (poate tocmai pentru ca sunt un om al extremelor!), la mine totul e fierbinte sau rece, nu exista caldut. Daca iubesc, iubesc, din tot sufletul si cu toata fiinta... cand nu mai iubesc e punct. Nu mai exista stare de tranzit. Nu mai exista nimic. Daca mi-a iesit cineva din inima, mi-a iesit pentru totdeauna, inima mea nu are anticamera, nici debara.
Am foarte multa energie, iar consumul ei imi genereaza alta energie, asa ca niciodata nu simt ca am obosit, ca nu mai pot sa fac ceva. Imi place sa traiesc viata, nu sa o dorm! Imi place sportul sau ma rog, anumite sporturi, cele pe care pot sa le practic. Imi place tot ce presupune miscare si urasc cam tot ce e static. Rar stau sa vad filme, pentru ca sunt lucruri mult mai interesante pentru a-mi petrece timpul liber. Nu pot spune acelasi lucru despre carti, nu o sa ma plictisesc niciodata de citit. Si, la fel de mult, imi place sa scriu, chit ca nu am talentul pe care mi-as fi dorit sa-l am!
Nu-mi plac persoanele plate, plictisitoare, nu-mi plac oamenii care dorm pe ei si nu stiu sa traiasca. Nu inteleg oamenii a caror "principala distractie" e sa stea la o masa, intr-un bar sau la o terasa... si sa bea! Si sa fumeze! Si, eventual, sa discute... ultimul meci sau ultima emisiune TV la care s-au uitat sau ultimul nu stiu ce... Da, imi place sa ma intalnesc cu o prietena la o cafea/suc/limonada/ceai - pentru ca ne vedem rar, mai punem tara la cale etc. Dar asta se intampla o data la x timp. Daca numai asa mi-as petrece timpul liber, m-as urca pe pereti!
Imi place sa calatoresc si sa vad locuri noi. Singurul regret e ca sigur in viata asta nu o sa apuc sa vad toata lumea, pentru ca ma indoiesc ca o sa am atatia bani!
Imi place sa fac curatenie singura... pentru ca eu fac cel mai bine! :P Aia e, prietenii deja ma stiu cat de "maniaca" sunt in privinta asta. Le multumesc, pe aceasta cale, ca ma folosesc pe post de etalon! :))
Iubesc marea. De fapt, ador marea! Si soarele, si vara. E singurul loc in care sunt capabila ... sa stau! As putea sta ore intregi pe dig sa ma uit cum se sparg valurile de stanci. E unul din lucrurile care ma relaxeaza enorm!
Ador sa alerg pe role! Asta ma face sa simt ca zbor! Cand eram mica, senzatia asta o aveam in leagane. Paradoxal, sa zbor (cu avionul) nu-mi place. Sunt chiar terorizata de avioane! Prin urmare, am un mod mai "personal" de a intelege zborul!
Imi place enorm sa merg pe jos... oricat de mult! Nu prea obosesc, doar ca ajung la destinatie... si gata! Asa ca eu am gasit alternativa la aglomeratia din trafic sau metrou ;) ! Imi place sa merg, cu castile in urechi, sa ascult muzica preferata si sa visez la ale mele. Daaa, asta am omis - cat de mult imi place sa visez! De cand ma stiu am visat cu ochii deschisi. Unele vise le-am transformat in realitate :)
In mare ... cam asta sunt eu :) Mai bine ma opresc, ca sunt in stare sa scriu un roman intreg, numai despre mine. Si la inceput imi parea foarte greu sa scriu despre mine! Dar na, am recunoscut ca sunt omul contrastelor!

Celor carora le pasa

Am vrut sa scriu asta pentru ca ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru toti prietenii adevarati pe care mi i-a dat. Dincolo de dureri, tristeti, deceptii, inerente oricarei existente, stiu ca Dumnezeu mi-a dat sa am multi oameni carora pot sa le spun din suflet "prieteni" si carora le-a pasat mereu de mine si care mi-au fost alaturi in momente in care, probabil, nici macar eu nu mi-am fost alaturi...
Acest articol e scris pentru ei, ei carora le-a pasat mereu de mine... Pentru cei pentru care am contat mereu cu adevarat, nu numai din varful buzelor ... pentru prieteni care au lasat oricand, orice, inclusiv mancarea in farfurie, pe masa, si au alergat la mine cand am avut o problema, cand m-au simtit trista sau plangand... pentru prieteni care m-au incurajat atunci cand parea ca am ajuns la un capat de drum si nu mai stiam incotro sa o iau... pentru prieteni care au fost alaturi de mine cand sufletul mi se sparsese in mii de cioburi, si l-au adunat si l-au lipit la loc, care au fost acolo si m-au ajutat sa ies din intunericul in care intrasem... pentru prieteni care si-au rupt din timpul lor si au plecat de la serviciu ca sa fie alaturi de mine pe holurile unui spital sau ale vreunei clinici, cand a trebuit sa fac vreo investigatie mai complicata, de care imi era teama... pentru prieteni care au stat si stau in continuare sa ma asculte, atunci cand am nevoie, indiferent cat de mult as bate campii si chiar daca de multe ori repet, poate obsesiv, aceleasi lucruri care ma sperie, ei continua sa fie acolo sa ma asculte, sa ma incurajeze ... Nu stiu daca le-am zis vreodata direct cat de mult inseamna pentru mine si ce trista si goala ar fi viata mea fara ei. Si cat de recunoscatoare sunt pentru ca i-am cunoscut!
Datorita lor... mi-am dat seama ca viata, de fapt, e foarte frumoasa!

O tara de "lupi moralisti"

S-a intamplat ca, total necaracteristic mie, sa citesc presa. Si nu orice, ci un ziar de 2 lei, caruia ii sta in obicei sa prezinte scandaluri si "stiri senzationale", asemanatoare "suratelor" de la ora 5. Prima concluzie: m-am felicitat pentru obiceiul de a nu citi presa. De nici un fel. Nici macar la TV nu ma uit si ma felicit in continuare pentru asta! A doua concluzie - cum am scris si in titlu, suntem o tara de lupi moralisti.
Ca sa explic si de ce am ajuns la aceasta concluzie. Am citit, printre altele, articolul despre inmormantarea lui Mircea Stanescu -rezum pentru cei care nu stiu povestea - e cel care a accidentat mortal un barbat pe trecerea de pietoni in perioada sarbatorilor, dupa care si-a zburat creierii, nemaisuportand presiunea (din partea presei, daca il ascultam pe avocatul sau). Personal, nu cred ca presa l-a facut pe Mircea Stanescu sa-si zboare creierii, pentru ca, totusi, sa fim seriosi, nu te sinucizi numai pentru barfele din ziarele de scandal. Poate n-a suportat ideea ca a omorat un om, poate... habar n-am, in fond nu l-am cunoscut.
Dincolo de faptul ca orice stire privind moartea unui om ma intristeaza, indiferent cine ar fi omul respectiv... am avut (din nou, din nefericire!) curiozitatea de a citi comentariile postate de diversi cititori ai variantei online a respectivului tabloid. Iar aceste comentarii m-au socat profund. Pentru ca, in proportie de 98% (estimare aproximativa!), indivizii acestia s-au exprimat in sensul "o sinucidere de onoare" (exista asa ceva?!) - asta erau cei blanzi, pana la afirmatii de genul "foarte bine ca s-a omorat animalul, s-a facut dreptate", "sa vada si parintii lui cum e sa-ti ingropi copilul" (normal, capra vecinului, desi muuult supradimensionata aici!), "cand l-a omorat pe omul ala nu s-a gandit"... A innebunit lumea! Sa se gandeasca ... la ce?!?! I-a dat in cap, l-a pandit cu masina dupa colt, iar cand a ajuns respectivul pe trecerea de pietoni a calcat acceleratia?! Sa te gandesti presupune premeditare, deja am fi vorbit de un omor calificat, pe cand aici aveam o ucidere din culpa. E adevarat, era vinovat... vinovat ca nu a fost atent, ca nu a redus viteza cand s-a apropiat de trecerea de pietoni. Dar nu a vrut sa omoare un om, de asta sunt sigura! De unde atata spirit justitiar, nu stiu! Si, ooo, Doamne, daca l-am avea atunci cand trebuie, in ce lume buna si perfecta am trai!
Pai daca romanii, preponderent, gandesc asa, deduc de aici ca ei nu incalca nici o lege, nici o regula de conduita morala macar, de moment ce se grabesc sa se bucure de asa-zisa justitie care s-a infaptuit prin moartea unui om, indiferent cine era acel om.
Si atunci stau si ma gandesc de unde sunt atatia descreierati pe soselele patriei, de unde atatia nebuni care gonesc cu muult peste limita de viteza legala, care trec nu numai pe "galben", ci si pe culoarea rosie a semaforului... nemaivorbind ca prioritatea in trafic se acorda in functie de masina, nicicum de regulile de circulatie, pe principiul - "ai BMW, treci frate, ca esti tare, ai Dacie, stai fir-ai sa fii de amarastean, ca acum trec eu!" Nu mai vorbesc de prioritatea acordata pietonilor si, la randul lor, de inconstienta acestora din urma, care ti se arunca in fata masinii ca ... "trebuia sa prind tramvaiul, domne!" sau "am prioritate, e trecere de pietoni!", de parca masina ti se opreste instant cand nebunul se arunca la un metru in fata ta! Pai, in stilul asta, majoritatea dintre noi am fost foarte aproape de a fi niste "criminali ordinari" dupa cum am citit printre comentariile respective, care ar fi trebuit sa dovedim "decenta" de a ne taia venele, ca deh, nu avem toti pistoale!

Dor de octombrie

Mi-aduc aminte de octombrie al copilariei mele... alte vremuri, alte visuri, alte posibilitati... Distractiile de atunci, dar si fericirea, atat de usor de atins in simplitatea ei, fericire de copil caruia nu ii lipsea nimic sau aproape nimic...

Mi-aduc aminte de octombrie 1983 - cand eram deja sanatoasa, dupa operatia de la glezna, si cand de ziua mea (implineam 4 ani) tata mi-a adus flori. Garoafe rosii. Si acum imi plac garoafele, spre mirarea multora! Bunica-mea mi-a facut doua torturi de bezea, cu etaj. Atunci am primit primul meu ursulet de plus...

Au trecut anii, am inceput scoala. Mi-aduc aminte dupa-amiezele in care ma plimbam prin parc, trecand cu picioarele prin frunzele ruginii, cazute pe jos, fosnetul pe care il faceau si mirosul parca putin afumat, de amurg de toamna... Zilele mele, serbate in fiecare an, cand ma jucam cu prietenele... Alte obiceiuri, alte bucurii, alt fel de fericire... Copilul care a crescut, a descoperit cartile si lumea din ele, intr-o perioada cand alta distractie nu prea era. Si de atunci incepe sa traiasca prin ele, sa literaturizeze viata...
Bucuriile dinauntrul celor patru pereti ai camerei mele erau mai mari decat orice bucurie traita afara, printre ceilalti copii. Lumea din cartile pe care le citeam, lume in care ma transpuneam, traind impreuna cu personajele...

Ani care au curs, creand vise, schimband vise... vise care au murit pentru a se naste altele, pentru ca speranta nu a murit niciodata. Visele din primii ani de scoala, de fapt din gimnaziu, la 12 ani, cand visam sa invat sa cant la chitara si sa-mi fac o formatie de rock. Disperarea bunica-mi cand i-am spus ce visam si ca mie nu-mi trebuie scoala! Ma amuza atat de mult acum... Disperarea alor mei ca "nu eram ca frate-miu". Si ca ma straduiam, intr-un fel, sa fiu opusul lui! Bunica-mea paterna (pe ea o oripilasem cu "visele" mele!) incerca sa ma impinga spre Liceul Sanitar (nici nu cred ca mai exista acum!), cred ca voia sa fie sigura ca o sa am o meserie "onorabila". Mama voia sa fac Medicina (la care renuntase frate-miu, dupa ce se pregatise pana la 17 ani numai pentru asta!), tata voia sa fac Politehnica.


Apoi liceul... alte vise... Dreptul, la care am visat, de fapt, de la 13 ani, din dorinta mea de "a face dreptate" in lume... Parca lumea asta a asteptat vreodata sa se faca dreptate! Octombrie de atunci, prima dragoste, dezamagirea, prima durere... Vocea mamei, care imi spunea "ce-o sa mai razi intr-o zi de astea!" Si atunci nu puteam sa-mi imaginez ca intr-o zi voi rade, atunci mi se parea un capat de tara... Si acum, cand ma doare, merg la mama si o intreb "nu-i asa ca intr-o zi o sa rad de asta?"...

Mi-aduc aminte la 17 ani... prima petrecere. Anul cand frate-miu m-a considerat "suficient de mare" ca sa ma ia cu el, cu gasca. Cei mai frumosi ani, pana pe la 20...

5 Octombrie 2000 - cea mai frumoasa zi a mea! Incepusem facultatea la Drept si chiar de ziua mea am zburat spre Antalya, cu Bogdan. Paradisul de acolo, de la Club Med - am zis ca daca, cumva, cand voi muri o sa ajung in Rai, mai bine ca acolo nu poate fi!

Anii de facultate... alti ani frumosi... cu vise (ceva mai realiste!), sperante, iluzii...
Apoi au trecut... si m-au lasat debusolata in urma lor, nemaintelegand nimic! Viata de care m-am lovit cand s-a terminat scoala nu era nimic din ceea ce imi imaginasem eu! Dezamagirea de atunci... apoi lupta pentru altceva... nopti intregi pierdute pentru un alt vis, care nu avea sa se mai materializeze niciodata. Cel putin pana acum... Un an de munca aruncat in urma pentru un alt vis... vis spulberat la randul lui, intr-o zi de sfarsit de vara... Un alt octombrie, mult mai trist... o zi in care trebuia sa primesc acele jerbere roz, pe care nu le-am mai primit niciodata... Un octombrie in care a trebuit sa aleg daca vreau sa traiesc sau vreau sa mor. Si am ales sa traiesc.

Alti ani, vise poate mai putine. Si iubirea care iti intra in suflet tocmai atunci cand crezi ca niciodata nu ai mai putea iubi, ca ai devenit prea realist pentru asta...


Azi, zi de octombrie, octombrie al prezentului meu, am trecut iar prin frunzele ruginii cazute pe jos, iar ele au fosnit, cu acelasi fosnet de demult, sub rotile rolelor mele... si m-am speriat, pentru ca era sa cad... dar mi-am revenit si am mers inainte!

Dragostea nu este oarba. Ea are un alt ochi spiritual prin care vede tot ceea ce este bun si toate posibilitatile pe care altii nu le pot vedea...