De ce nu ma convinge "naturalul 100%"

 

 Ma simt bombardata, in ultima vreme, de campania pentru lucruri "naturale", "bio", "eco" etc. etc. 

 Inainte de toate, bio sau eco nu inseamna ca respectivul produs nu contine nici o chimicala, ci doar ca ingredientele (alea naturale) au crescut fara ingrasaminte (daca e vorba de plante) sau au fost hranite cu fan sau porumb (daca sunt vaci sau gaini) si nu cu bobite cu vitamine. Asta am constatat-o cu proprii mei ochi cand am vazut produse cu eticheta "bio" in supermarketuri si am citit, cu stupoare, ca sunca bio e plina de nitriti si nitrati.   Apoi, cu si mai multa stupoare, am constatat ca laptele, iaurtul sau sucul de portocale bio aveau un termen de valabilitate mai mare decat suratele lor ne-bio (si muuult mai ieftine!) de pe raftul de alaturi. Asa ca i-am bagat consortului mintile-n cap si l-am tarat de la raftul de produse bio, in fata caruia se extazia.
 Asta nu inseamna ca nu-mi pasa ce mananc. Pentru ca imi pasa - si ce mananc, si cat mananc. Nu mananc de ani de zile mezeluri sau carnuri procesate, nu mananc branza topita sau alte creme de branza, margarina, snacksuri, chipsuri, nu beau sucuri si lista poate continua. Normal, exista exceptii, dar sunt extrem de rare. Si cel mai important mi se pare sa citesc ingredientele unui produs inainte sa-l cumpar, nu sa ma amagesc cu eticheta bio si sa-l pun automat in cos.

 Cel mai complicat a fost cand m-a cuprins febra de a-mi gasi cosmetice bio. De la un sampon fara SLS (sodium laureth sulfate), ca parul meu sa fie mai fericit si mai sanatos, la sapunuri sau geluri de dus bio (sau fara acelasi SLS), pentru ca pielea mea sa nu se mai usuce  sau creme, lotiuni si deodorante fara parabeni sau  saruri de aluminiu. Daca lotiuni de corp si deodorante am putut gasi usor, la preturi accesibile si fara sa simt vreo diferenta fata de celelalte, cu ingredientele "incriminate", la sampoane si sapunuri a fost un chin inutil! Intai - am reusit sa-mi gasesc la diverse targuri sau magazine handmade gel de dus si sapun. Exceptand o singura marca handmade, comandata de pe net, toate mi-au uscat pielea intr-un hal fara de hal. Adica pana cand a ajuns sa mi se exfolieze pielea de uscata ce era! Asa ca, din doua una: ori organismul meu e mai compatibil cu chimicalele decat cu naturalul, ori produsele respective erau mai putin naturale decat alea de pe raftul supermarketului! Sampon fara SLS n-am gasit. Am incercat sa-mi spal parul cu sapun si a rezultat o claie ca o canepa. Am incercat sa-l clatesc cu apa cu zeama de lamaie, iar rezultatul a fost de groaza! Sincer, pentru ca nu-mi doresc sa ies pe strada aratand ca o oaie smotocita, mai bine raman la sampon normal si ne-natural.

  Si, la urma, dar nu cel mai putin important, dimpotriva, nu pot fi de acord cu tratarea bolilor 100% natural. Sunt de acord ca sunt medicamente care pot face mai mult rau decat bine. Sunt medicamente pe care nici un medic nu ar trebui sa le prescrie atat de usor cum o fac majoritatea si medicamente care ajuta intr-un loc si lovesc in alta parte. Un asemenea medicament iau si eu zilnic de vreo 8 ani incoace... Sunt constienta de efectele lui adverse, dar fara el eram moarta. La modul propriu, din pacate. Nu poti inlocui tratamentele medicale cam cu nimic, mai ales in cazurile grave. Daca poti sa bei ceai de menta la diaree sau un ceai de sunatoare la dureri de cap, daca musetelul e dezinfectant si usturoiul omoara infectiile (alea usoare, pe cuvant, n-o sa scapi pe nimeni de septicemie cu usturoi!), sunt afectiuni la care e bine sa multumim Cerului pentru evolutia medicinei si a stiintei, in general. Eu sunt recunoscatoare pentru antibiotice si vaccinuri (administrate corect si constient, nu dupa ureche, de medici prosti sau date fara noima de farmacisti iresponsabili), pentru ca acum aproximativ 100 ani, sau chiar mai putin, oamenii mureau de boli ca: TBC, apendicita, peritonita, infectii banale si lista poate continua. Pare stupid, nu? Cred in tratamente alternative, am practicat asa ceva cu succes si rezultate palpabile, vizibile la investigatii. Nu cred, in schimb, in terapii care interzic "suprapunerea" tratamentelor medicale clasice.

 Ca o concluzie: daca era asa de bine pe vremea cand totul era natural 100%, oamenii se tratau cu plante si nu se "otraveau" cu medicamente, mancarea era cu siguranta "bio", oare de ce varsta medie la care se dadea ortu' popii era pe la vreo 40 ani? Si sa nu-mi spuna cineva ca numai turcii si tatarii erau de vina!

Cand se termina dragostea

    Pot spune, cu mana pe inima, ca am iubit de doua ori in viata mea de pana acum. N-am sa spun "am iubit cu adevarat" pentru ca nu poti, per a contrario, iubi intr-un mod neadevarat sau mai putin adevarat. In rest, au fost pasiuni, nebunii, m-am aprins si am simtit fluturi in stomac, dar fluturii au zburat si n-a ramas nici macar cenusa, pentru ca fumul nu poate sa arda.

    Prima mea iubire am intalnit-o pe o plaja insorita... am lasat-o, ingropata in nisip cu o parte din mine, pe aceeasi plaja insorita...

    Apoi l-am intalnit pe el, cel cu care sunt si acum... Am fost indragostiti si nebuni, ne-am aruncat cu capul inainte, apoi tot cu el am dat de pragul de sus, dar important e ca am ramas mereu impreuna si am depasit mereu tot, orice ar fi fost.

   Nu stiu ce va fi maine, nu am de unde si nici nu-mi bat capul... Stiu doar ce am azi si e destul. Si stiu si ca dragostea nu trece. Pasiunea si indragosteala, da, dar iubirea nu. Am citit de curand un articol dintr-o revista, mai exact interviuri cu tineri actori care formeaza cupluri, iar unul dintre ele era cu Andi Vasluianu si Raluca Aprodu. Mi-a placut foarte mult cand ea a zis ca dragostea nu depinde de existenta relatiei si chiar daca se vor desparti, chiar daca o vor lua pe drumuri diferite, mereu vor fi prezenti, intr-un fel sau altul, unul in viata celuilalt.

    Asa si este... Mereu, intr-un colt din sufletul meu, va exista prima mea iubire. Atat timp cat eu voi trai. Asta nu inseamna ca mai e loc de impacari sau reinnodari. Nu, nu mai e. Iubirea e iubire, relatia e relatie. Dar iubirea nu se termina pentru ca relatia nu mai merge, pentru ca el nu te-a ales pe tine sau n-a ales sa lupte pentru tine sau pentru ca n-ati fost compatibili sau pentru orice alt motiv din care cuplul s-a destramat. Iubirea ramane, undeva, in suflet, impreuna cu amintirea a ceea ce a fost candva, iar acel cineva, chiar daca nu fizic, va ramane mereu prezent in viata ta.

  Daca noi doi nu vom trai impreuna fericiti pana la adanci batraneti, nu inseamna ca eu nu-l voi mai iubi. Voi merge mai departe, poate am sa mai iubesc pe cineva sau poate nu, dar sufletul meu, cimitir al tuturor iubirilor pierdute, va pastra si dragostea asta. Si mereu, mai acut sau mai stins, toata viata mea, imi va fi dor de el si de tot ce a fost frumos intre noi.

Cum spui "adio"

Inspirata dintr-un anume film am stat si m-am intrebat: cum e sa se desparta cineva de tine printr-un mesaj? Un simplu post-it lipit pe ecranul calculatorului, pe care sa-l vezi, inevitabil, dimineata cand te trezesti si observi ca el nu mai e langa tine... Ce poti sa simti? Cum poate cineva, cineva pe care l-ai iubit si inca il mai iubesti sa fie atat de las sau atat de cinic (sau ambele!) incat sa nu fie in stare sa-ti spuna in fata "nu mai vreau!", "nu te mai vreau!"

Dincolo de film, am auzit astfel de povesti si in viata reala. Mi s-au parut tot timpul incredibile, aproape de domeniul fantasticului. Dar, cu siguranta, ce se intampla cu adevarat in viata intrece orice imaginatie! (si daca a mea nu e bogata...)

Nu mi-a scris nimeni niciodata vreun ravas de adio. Nici vreun mail, nici vreun SMS. Cineva din trecutul meu (indepartat, foarte indepartat, pot spune acum) a rupt-o cu mine intr-un mod mai "original": l-am gasit cu alta. In timp ce ar fi trebuit sa ma astepte pe mine.

Asa ca acum, cu atatia ani asternuti intre mine si intamplarea de atunci, acum cand sunt cu adevarat fericita si linistita, ma gandesc la povestea din film si nu ma pot abtine sa nu ma intreb: ce e mai rau? Sa ti se lase un bilet de adio, pe care sa-l gasesti dimineata in locul celui pe care-l iubesti si cu care stii ca ai o relatie? Sa-l gasesti cu altcineva acolo unde ar trebui sa va intalniti? Care dintre ele e mai urata sau mai dureroasa? Si cat de departe poate merge lasitatea cuiva, incat sa nu fie in stare sa se uite in ochii tai si sa-ti spuna: "Imi pare rau, dar nu mai vreau. Nu te mai vreau!"

Relatiile care ne schimba

Mereu m-am intrebat de ce noi oamenii avem tendinta de a-i iubi cel mai mult pe cei care ne fac rau. De ce fata cea buna nu-l intalneste baiatul bun si nu traiesc fericiti pana la adanci batraneti... De ce, in general, nu ii apreciem pe cei care ne iubesc, sincer si neconditionat, ci ii preferam pe cei care ne calca inima in picioare... Nu stiu ce ne determina sa fim asa... Dar incepi, la un moment dat, sa-ti dai seama cum functioneaza mecanismul. Iubesti pe cineva care te chinuie. Si te chinuie. Si, la un moment dat, obosesti... si nu mai vrei. Si te opresti. Sau termina celalalt, oricum. Pentru ca nu te vrea pe tine si punct.

De aici mecanismul functioneaza simplu. Te-ai ars in ciorba, sufli si in iaurt. Sau, si mai rau. Adica ajungi sa ranesti tu inainte sa fii cel ranit. Asa ca in urmatoarea relatie sau de fapt, in toate urmatoarele relatii (depinde unde te opresti), vei fi tu cel care chinuie si caruia nu-i pasa. Si vezi ca merge. Foarte bine chiar. Si iti e atat de bine, pentru ca nu mai suferi deloc, doar stai si primesti, fara sa dai nimic sau dand foarte putin inapoi, asa cum ai patit si tu candva. Si e mult mai simplu asa. Si inveti ca relatiile doar asa merg, adica atunci cand tu nu te implici, il lasi numai pe celalalt sa se implice sufleteste, numai pe celalalt sa sufere, numai pe celalalt sa se zbata. In fond, nu asta e lectia pe care ai invatat-o?

Aplicand la situatii reale... cu siguranta asta e motivul pentru care exista "fete rele". Si probabil si "baieti rai". Durerea traita candva se transforma intr-o altfel de pasiune care se razbuna. Numai ca, din pacate, nu se razbuna pe cel sau cea care a provocat-o. Ci se razbuna pe altcineva, persoana nevinovata. Care, la randul lui, obosit sau indurerat, dintr-un anumit moment, isi va transforma la randul lui dragostea si pasiunea in cruzime sau nepasare, chinuind pe altcineva. E un adevarat lant al slabiciunilor... dar, ma intreb eu, oare cine "iese" fericit din el?! Pentru ca, fiind cel care domina intr-o astfel de relatie, ai cu siguranta multe satisfactii, dar fericire... nu cred! Si iti justifici nefericirea prin incapacitatea de a fi fost iubit asa cum ti-ai fi dorit in relatia in care tu ai fost cel dominat sau chinuit. Si tot astfel iti justifici si "dreptul" de a chinui la randul tau pe altcineva.

Poate ca, intr-adevar, fetele bune nu intalnesc baietii buni. Bine, sunt si cateva exceptii fericite. Dar in afara lor... Poate e vorba de ghinion. Sau poate fiecare ne facem norocul sau ghinionul cu propria mana. Poate ca e mai palpitant sa te lasi atras de cel inabordabil, de cel care te chinuie. Si e foarte usor sa devii cel care chinuie in urmatoarea relatie. Pana la urma, daca a fost cineva care a considerat ca are tot dreptul sa te chinuie pe tine, de ce nu ai avea si tu tot dreptul sa chinui la randul tau pe altcineva, nu? Nu e asta cel mai bun mod de a-ti restabili orgoliul ranit in relatia anterioara?

Intrebarea mea de mai sus e retorica. Si nu, nu consider ca e un lucru demn de urmat. Din pacate, cam asa functioneaza in viata reala. Dar... sta in puterea oricui sa rupa lantul! Trebuie doar sa constientizam putin niste lucruri!

Dragostea ca un drog

Am stat si m-am gandit si nu o data... care e diferenta intre a iubi nebuneste si a fi drogat? Cum se deosebesc "euforiile"? Adica starile alea de beatitudine in care zbori printre nori si nu mai ai nevoie de nimic altceva! Si nu numai atat. Dar dependenta? Nu e aceeasi? Ca are ca obiect un praf, o seringa, o tigare, un pahar de votca ... sau o persoana ...
Mi-aduc aminte cum era cand am fost indragostita nebuneste... Lasand la o parte multele momente in care ni se aprind calcaiele, am preferat sa ma concentrez pe momentul cand eram indragostita nebuneste si am fost doi. Mi-aduc aminte cum zburam si simteam ca toata lumea e a mea si am curaj si putere sa fac orice. Cum era dupa ce vorbeam la telefon sau dupa ce ne intalneam, ce fericire, ce stare... Exact ca un drogat in starea euforica de dupa administrarea drogului... cand simte ca e in stare de orice. Cum asteptam telefonul sau momentul revederii, cum imi tremurau picioarele, cum mi se incorda stomacul si nu puteam manca nimic, cum traiam numai si numai pentru momentul acela. Iar apoi urma "priza", "injectia" - punctul culminant, cand vorbeam sau ne revedeam si momentele imediat de dupa, cand inca mai simteam euforia momentului anterior. Apoi starea asta trecea si nu-mi mai ajungea "doza". Voiam mai mult. Intotdeauna mai mult. Si in dragoste, ca si la drog, niciodata nu ajungi la doza, cantitatea suficienta, intotdeauna ai sa vrei mai mult. Poate noi dovezi de iubire, poate garantii. Da, mai ales garantii... Nu intelegi ca nu ti le poate da nimeni. Si fiecare moment de nesiguranta se transforma intr-un chin, parca intri in sevraj. Si asa ajungi in iad ...
Apoi, dintr-un motiv sau altul, trebuie sa revii cu picioarele pe pamant si sa renunti la dependenta de celalalt. S-a inventat oare "metadona" pentru dependenta de iubire? Oare o relatie de tranzit? E asta o solutie vreodata?
Pana la urma, tot tu si numai tu te vindeci de orice dependenta. Nu exista retete sau leacuri, in tine trebuie sa gasesti taria de a invinge. De a merge mai departe si de a te schimba in bine. Si de a iubi altfel, mai matur, mai calm, mai realist. Momentul in care iti dai seama ca atat fericirea, cat si nefericirea, se afla in tine, nu in cel de langa tine, oricine ar fi el. Si atunci poti spune ca traiesti cu adevarat viata si ca te bucuri de ea. Atunci cand orice moment petrecut alaturi de cel pe care il iubesti este ca un pahar de bautura pentru un fost alcoolic - te bucuri pur si simplu de el, fara sa simti nevoia acuta de urmatorul!