Viena

Eheee... trebuie sa-mi incerc din nou condeiul, ca l-am lasat de mult si poate nu mai stie sa scrie!
Ca o paranteza, am sa ma reintorc sa scriu si despre Budapesta si despre Grecia, mai ales cea de anul trecut, ca au fost aventuri frumoase si parca imi pare rau ca n-am scris nimic atunci, cand erau proaspete!

Si, ca sa trec la subiect...

Vine si ziua mult asteptatei vacante! Mi-am dorit sa vad Viena din decembrie 1998, cand am iesit prima oara din tara cu Bogdan, fratele meu, in Budapesta. Nu pot sa uit ziua cand mi s-a spus, stand pe Podul cu Lanturi, ca de aici pana in Viena faci cam 30 min cu vaporul! Atunci am inceput sa visez... Iar in momentul in care trenul s-a pornit din gara Keleti inapoi spre Bucuresti stiu ca mi-au dat lacrimile... atunci Bogdan mi-a spus ceva ce am tinut si voi tine minte toata viata "nu plange ca s-a terminat, bucura-te ca s-a intamplat!"Si in momentul ala mi-am promis mie ca ma voi intoarce in Budapesta si ca voi ajunge si in Viena intr-o zi... In Budapesta am mai fost de doua ori si continua sa ramana un oras care ma fascineaza, Viena in schimb a fost o premiera!

Vineri, ora 5 fara un sfert, ora plecarii trenului nostru din Bucuresti Nord. Cuseta ok, trenul pleaca fara intarziere, conductorul... mai degraba conductoarea, o austriaca care... vorbeste o germana impecabila! Dar... noi n-o vorbim! E, ne gandim, trebuie sa stie engleza, daca avem nevoie. Si la un moment dat avem nevoie. Pentru ca se face ingrozitor de frig! Si, bineinteles, dam pe aer cald si continua sa intre tot aer rece. Si nu, nu plecasem cu paltoanele. Din pacate, nici macar cu sosetele! Mergem la ea si incepem in engleza... numai ca, ghinion, nu stie! Din disperare, incepem sa ne frecam mainile si sa facem "brrrrr" - intelege si ne arata cu mainile cerul! Ce bine ca ne-am linistit! Oricum, e clar, daca avem nevoie de ceva, o sa facem febra musculara pana la Viena! Si ma trece un gand cumplit - daca in Viena toata populatia o fi la fel de "vorbitoare"
de limba engleza!?
In fine, trece noaptea din fericire fara peripetii, macar paturile sunt groase! La vama n-avem nici unul probleme... Si se face dimineata. Si atunci sa vezi punctualitate nemteasca! Exact la 8 fara 3 minute, cand era programat, trenul nostru intra in Westbahnhof, adica Gara lor de vest. Si incepe distractia! Eee, toate hartile de la metrou din Ungaria erau extrem de simple. Aici, in schimb, nu intelegem nimic. Dar nimic! Noroc ca au punct de informatii. Si cei de acolo da, vorbesc engleza!
Intr-un final luam metroul care trebuie si ajungem la Volkstheater. Pe acolo, pe langa cladirea Parlamentului, ar trebui sa fie hotelul. Ne uitam pe indicatoare si nu intelegem nimic. Am plimbat piata inainte si inapoi, am ocolit-o, si, in cel mai indepartat punct cred, EU reusesc sa vad numele strazii pe care stiam ca e hotelul! Si cat trecusem pe langa ea! Ne cazam, din fericire foarte repede. Camerele ... ok. Camere duble, care iti amintesc mai degraba de camerele de camin. Nu in sensul ca ar fi murdare, cu gandaci si baia pe hol, ca la noi! Dimpotriva, e o curatenie de luceste, in baie prosoape curate, gel de dus, in camera tv, etc ... numai ca sunt 2 paturi, o gramada de dulapuri in perete (ooo, de ce n-am si acasa atatea dulapuri!!) si ... doua mese de lucru, cu lampi de birou, tot dichisul. Si parca atmosfera aia de camin peste tot! Oricum, e super ok, mai ales ca pretul a fost destul de mic, iar locatia e excelenta.
Lasam bagajele - o luam la plimbare. Scopul - vestita Mariahilfer Strasse! Pana acolo, o adevarata aventura, evident! Intrebam un tip - ne zice ca e muuuult de mers pe jos. Am ajuns in 10 minute. Cam puturosi austriecii!
Trecem pe langa Hofburg si Museum Quartier pe care o sa le vizitam in alta zi. Frumos, curat, civilizatie... piste de biciclete peste tot, plin de biciclisti (n-am prea vazut rolleri, in schimb!), atat de plin ca era sa ajung pe cadru de cateva ori! Nu de alta, dar cu buna "educatie" de acasa, n-am cascat ochii sa vad ca sunt pe pista, si nu pe partea de trotuar destinata pietonilor. Alt soc - lumea nu trece pe rosu! Poate sa nu vina absolut nimic, iar strazile la ei, in majoritatea lor, sunt cu doua benzi, dar cu toate astea nu trece nimeni decat pe verde! Evident, nu trecem nici noi, ca ne e rusine! Pe Marihilfer, dezamagire... intr-adevar, toate magazinele vestite, dar in schimb lume pestrita, mizerie pe jos si muuulti tigani de-ai nostri. Ne miram cum naiba or mai fi in Romania tigani la cati sunt plecati prin diverse tari. Fac o gluma - "mai, eu cred ca astia se impuiaza si si-i trimit prin Western Union inapoi acasa!" Alta surpriza neplacuta - totul foarte scump, deci shopping-ul la Viena nu prea renteaza! Probabil am ratat reducerile!
A doua zi - la Prater! Cat am visat si la asta! Deh, dovada vie ca visele devin realitate, totul e sa vrei! Ma uit la imensa roata cu frica... dar ma gandesc ca ma voi urca sigur in ea, cu tot raul meu de inaltime, asa ceva nu vreau sa ratez! Ne plimbam printre diversele "jocuri", n-am curaj sa intru intr-una din casutele groazei ( ca erau ... o "groaza"!)... sa fii copil si sa vii la Prater cred ca ar fi vis devenit realitate! Dar merge si la unii mai mari! Ne jucam, ne prostim ... eu imi aleg sa trag cu arcul (cand m-am vazut apoi in poza ce fata incordata aveam... zici ca era cel putin ursul brun in fata mea!) Din 10 incercari nimeresc tinta... de doua ori pe aceeasi, din pacate! Dar castig un ursulet de plus! Ne urcam si in Roata, frumos, ametitor in adevaratul sens al cuvantului! Ce m-a innebunit la Prater - aici era intr-adevar plin de rolleri. Numai ca role de inchiriat n-aveau (ce-ar fi fost?!), doar biciclete - gramezi!
Cand plec de la Prater am o nebunie - sa vad Dunarea la Viena, ca m-a impresionat in Budapesta! Numai ca aici au... mai multe Dunari! Mititele, adica inguste si... total neimpresionante. Lasa, imi promit, o sa ma duc sa o vad la Belgrad! Sau in Muntii Padurea Neagra, radem noi!
A treia zi o rezervam pentru Schonbrunn - asta chiar te da pe spate, prin maretie, splendoare... ce mai, palat in adevaratul sens al cuvantului. Nici un castel de la noi nu a reusit sa ma impresioneze asa! De fapt, e normal, vorbim totusi de fostul Imperiu Austro-Ungar! Vizita costa o gramada - 24 euro de persoana. Bine, la ei toate costa de te rup, si cel mai neinsemnat suvenir. Ghidul e simpatic foc, neconventional si vorbeste o engleza impecabila, cu accent chiar! Ne povesteste despre Sissi, imi aduc aminte filmul si simt ca ma invaluie tristetea pentru tragicul destin al frumoasei imparatese - prima fiica moarta la 3 ani de febra tifoida, fiul mostenitor, Rudolf, se sinucide la Mayerling impreuna cu iubita lui, Maria Vetsera, pentru ca Papa refuza sa-i acorde divortul, nepotul, succesor la tron in locul lui, ucis la Sarajevo de un student sarb (fapt ce a declansat si primul razboi mondial, de altfel), iar ea asasinata la 61 de ani la Geneva. Trist...
Palatul in schimb e superb, gradina la fel, din pacate nu am reusit sa o vad pe toata! Labirintul simpatic foc, m-am simtit ca un copil topaind pe acolo! Gradina zoologica ... incomparabila cu a noastra! Bine, nimic nu e comparabil cu ce e la noi...
In penultima zi am vizitat Hofburgul, Museum Quartier si ... niste stradute foarte frumoase! Numai ca... pe dinafara, ca deja cam depasisem bugetul. Inca un pic de plimbare pe Mariahilfer si... eu, evident, nu rezist, si intru la un net cafe! Asta dupa ce mi-am dat palme inca din tren ca nu mi-am luat laptopul cu mine! Dar... groaza unui bagaj in plus de carat m-a facut sa renunt la "jucaria" de care sunt atat de dependenta in momentele care ar trebui sa-mi fie de "odihna"! Platesc doar jumatate de ora (e minim) si promit ca voi sta mai putin. Si chiar stau. Mai ales ca a mea mama, pe care o cautam, nu se afla pe messenger ca sa ma mai scuteasca de plata convorbirilor internationale!
In ultima zi, dupa o strangere haotica a bagajelor, le depozitam la hotel si plecam sa "pierdem vremea". Si atunci imi aduc aminte ca am uitat sa merg la Catedrala Sf. Stefan. Si mergem. E... nu am cuvinte sa o descriu. Absolut magnifica. De pus la "pastrare" langa celelalte amintiri - Biserica Sf. Dumitru din Salonic si Catedrala (tot!) Sf. Stefan din Budapesta. Inauntru parca uiti de toate si simti numai linistea, fara nici o importanta ca e catolica, Dumnezeu este oricum acelasi pentru noi toti.
Plecam si de acolo si incepem sa ne plimbam pe strazi. Iar eu caut o cutie postala sa pun o vedere pentru frate-miu. O gasesc, in fata unui mic magazin gen tutungeriile de pe vremuri de la noi. Iar acolo mi se intampla o faza foarte simpatica (asa o vad acum!) - cumpar timbrul de NZ, imi cumpar un pix, ca nu aveam, ma uit la vederi, vanzatoarea imi comenteaza in engleza despre ele si imi spune si ea ca e cutia postala in fata magazinului, eu iau o vedere, ii multumesc si dau sa ies ... ea zice ceva si in momentul ala realizez ca vederea nu o platisem. Mi-a venit sa intru in pamant de rusine! Am baguit mii de scuze in engleza, eram rosie ca focul, tipa radea, a zis ceva ca nu e nimic, dar... tot in pamant imi venea sa intru!
Pana la urma atat am pierdut vremea pe strazi... ca era sa pierdem trenul!
Ne-am urcat in el cam cu 10 minute inainte sa plece (as spune gest sinucigas pentru o calatorie cu un tren international!). In gara, alta faza amuzanta - eu fug spre vagon cap de coloana, tarand bagajele dupa mine, nu vad vagonul 418, desi trecusem de 417. Incerc sa-l intreb pe conductor de vagon in engleza, iar el se mira un ""ceee!?" la mine... moment in care ma buseste rasul si repet intrebarea in romana. Habar n-are, e vorba de vagonul austriac. Acum imi dau seama ce noroc am avut, chit ca nu stia tanti engleza!
Numai ca de data asta - supriza! Conductorul nostru e un austriac inalt, zdravan, blond, cu cercel in ureche si care vorbeste o engleza impecabila! Calatoria inapoi parca e si mai obositoare, e normal, trenul pleaca seara din Viena si ar trebui sa ajunga la 14,15 in Bucuresti, ne ocupam timpul care cum putem, spre deosebire de dus nu mai avem chef nici de jucat carti, nimic. Faza amuzanta in tren - ma trezeste vamesul ungur la Lokoshaza, vorbeste o romana cam stricata, dar ok, in schimb genul de "tip dur" si rastit. Ii fac "figura" - el se ratoieste la mine (trezita din somn!) sa-i dau pasaportul, eu imi scot portofelul cu cartea de identitate (evident ca nu mai am pasaport!) si las deschis pana scot CI din locul ei sa se vada pe cealalta parte legitimatia de serviciu, cu antetul Guvernului Romaniei... nici nu s-a mai uitat, decat cu o privire scurta, la cartea de identitate, mi-a inapoiat-o cu un multumesc scurt si a plecat, urandu-ne calatorie placuta in continuare! Deci - si la ei ca la noi!

Concluzii de calatorie - daca trenul a ajuns cu o precizie de ceas elvetian in Viena, in Bucuresti, la intoarcere, bineinteles ca a avut intarziere ... 2 ore!
Ce m-a intristat - ca datorita tiganilor nostri cei mancatori de lebede (si nu numai!) austriecii, zambitori pana atunci, cand te intreaba de unde esti si spui Romania... li se sterge zambetul de pe fata! Iti vine la un moment dat sa spui ca esti de la mama naibii, numai din Romania nu! Trist...
Altfel ... sentimentele unui roman, sau mai bine zis ale unei romance (adica moi) - Viena e o capitala foarte frumoasa, foarte civilizata, cu lifturi la metrou pentru persoanele cu dizabilitati si nu numai, cu o infrastructura extraordinar de bine pusa la punct... dar mie, in nebunia mea (dupa cum ar zice unii, stiu eu cine!) mi s-a facut dor din penultima zi de tara mea si de Bucurestiul meu murdar (dar nu mai plin de tigani decat Viena!). O faza care m-a socat si pe mine - stateam la o terasa pe Mariahilfer Strasse si am avut un moment senzatia (dureroasa) ca sunt pe Kogalniceanu, ca un pic mai sus e Facultatea mea si ca in fata, dupa primul colt, vine Piata Universitatii. Si mi s-a facut un dor cumplit! Oi fi eu mai nebuna...

"Dincolo de pământ şi infinit,

Cătam să aflu cerul unde vine.

Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:

<Şi cerul şi infernul sunt în tine.>"

(Omar Khayam)

Dragostea ... care invinge totul!

E un cliseu ... dar cred ca il folosim mereu. Poate nici nu ne mai dam seama... Dar este oare asa? Invinge dragostea vreodata? Tot sau macar o parte din multele piedici din cale-i?
Sau mai degraba exista un destin care invinge chiar si dragostea?
Atunci cand iubesti, cand zbori, cand te apropii de soare ai impresia ca poti trece orice piedica. Ai impresia ca esti Icar ... si apoi te prabusesti de sus, ca si el!
Nu vreau sa scriu vreo apologie despre dragostea neimplinita. Cred ca am depasit momentul. Dar imi dau seama ca ne imbatam cu fraze frumoase din carti si din filme, ajungem sa credem in vise imposibile sau ne cream vise imposibile in care sa credem. Cand viata nu este atat de simpla, cand de multe ori ajungi sa iubesti, dar nu poti invinge lucruri care par banale. Lucruri cum ar fi o comunicare deficitara (de ce o fi atat de greu sa comunicam?!), orgoliul, prejudecatile - ale tale sau ale altora -, frica de gura lumii, lasitatea, lipsa curajului de a schimba ceva in viata ta, ceva rau, dar cu care te-ai "obisnuit", cu ceva necunoscut, dar care se poate dovedi a fi benefic... Daca le comparam pe toate acestea cu zmeul sau balaurul din poveste, par niste fleacuri! Dar, totusi, nu le invingem niciodata... Si, totusi, ametiti de povestile cu zane, sustinem, poate fara sa intelegem cu adevarat semnificatia cuvintelor pe care le rostim, ca dragostea invinge totul!

KLM...

Articolul asta ar fi trebuie sa-l scriu la capitolul "ce ma enerveaza""... dar cred ca era prea lung ca sa-l inserez acolo!
Totul a plecat de la un simplu, obisnuit, zbor spre Amsterdam... si am vrut sa scriu asta, pentru ca mi-am pierdut o zi de concediu (chiar ma gandeam, in stilul asta, daca ma intreaba cineva unde mi-am petrecut vacanta, o sa spun ca pe Otopeni!) pentru acest "zbor" spre Amsterdam.
Fapt: in jur de pranz, ora 12.00, ajungem pe Otopeni, ca sa o conducem pe mama, care pleca spre Auckland (NZ), via Kuala Lumpur via Amsterdam. Avionul KLM ar fi trebuit sa decoleze de pe Otopeni in jurul orei 14,30. Ne bucuram ca e devreme, desi era deja coada la "check in", dar bucuria nu dureaza un minut - apare bomba "nu stiu la cat trebuia sa plece avionul asta, dar pe monitor apare ca e anulat!" Soc! Ma dezmeticesc, ma duc sa intreb pe cineva (mi se parea o gluma proasta!), dar la biroul KLM nu e nimeni... nimeni-nimeni! Intreb la Biroul de Informatii, mi se rapunde sa intreb la KLM, le spun ca nu e nimeni, mi se raspunde sa astept, ca "o sa vina!" Buuun! Astept... si astept, de fapt asteptam, ca nu eram singurii! In spatele meu, o tipa comenteaza nervoasa ca pierde legatura spre Manchester. Ii raspund ca se poate si mai rau, de exemplu o legatura spre Kuala Lumpur, Malayezia si de acolo spre Auckland... cred ca am complexat-o! In sfarsit, vine cineva la ghiseu si anunta sa ramana la coada doar persoanele care au legaturi din Amsterdam... deci ramanem la coada... din pacate nu numai noi! Coada e cam mare... pana la urma, se mai deschide un ghiseu, ne mutam acolo, mai avem doar vreo 2 persoane in fata noastra... In sfarsit, ajungem... si ni se spune ca exista doua solutii : 1. sa plece cu urmatoarea cursa spre Amsterdam, la ora 18,05 sau 2. sa astepte pana a doua zi si sa se roage sa nu mai fie ceata (asta fiind motivul oficial al anularii cursei KLM de la ora 14,30). Problema : zborul de seara e cam "strans", in sensul ca ar avea doar 50 minute pana la cel de Kuala Lumpur si cu cat mai pierde cu debarcarea, pana gaseste poarta de imbarcare pentru celalalt zbor... lasand la o parte riscul de a avea intarziere si zborul de 18,05... Iar daca il pierde, inseamna o zi de asteptat in Amsterdam... Stam sa ne gandim, nu stim cum e mai bine... Donsoara de la KLM e amabila (ca ar fi fost chiar culmea sa fie altfel dupa toate cele!)si ne spune sa mai stam sa ne gandim si revenim - ca e timp! - (o, da, chiar e o gramada timp, brusc! :)) ). Nu de alta, dar pana ne hotaram noi ... poate bietii cei din spatele nostru erau mai hotarati... avea dreptate! Revenim, ne spune ca, mai bine, sa revenim in jurul orei 14,30, atunci cand va sti clar daca a plecat cursa corespondenta din Amsterdam si, in caz ca nu are intarziere, nu va avea nici de la Bucuresti inapoi bla-bla-bla...
Ne ducem intr-un bar... sunt doar 2 identice! O cafea costa cam 120 000 lei vechi! Ne luam o cafea, avem de stat! Si stam, si asteptam si facem planuri si calcule... de ce oare?! Ne gandim la fatalitatea zilei de marti, 13... Si se face 14,30 ... ne intoarcem la biroul KLM si ni se raspunde ca avionul a plecat din Amsterdam, are 15 minute intarziere, dar nu conteaza, le va recupera in zbor. Buuun! E ok, ni se raspunde, nu exista absolut nici un risc sa piarda zborul de legatura. Ne linistim, face check-in -ul, lasa bagajele, primeste biletele cu locuri... Ne relaxam... ne asezam pe scaune si asteptam sa treaca timpul pana la 17,15, cand trebuie sa mearga la poarta de imbarcare. Eu, mai fatalista, n-am ce face si zic "sper ca marti 13 s-a oprit aici!" Ai mei rad, dar cam sec...
Si trece timpul... se face 16,30... cand... ne trezim cu ambele tipe de la KLM langa noi! Se uita una la alta, parca invitandu-se reciproc sa vorbeasca, pana la urma una din ele, mai hoatarata, incepe "Stiti, pe dvs va cautam... zborul de la Amsterdam are intaziere...mare... de tot... Nu cred ca mai prindeti absolut nici o legatura, adica nu numai Kuala Lumpur, dar nici Singapore!" Si tace, asteptand, cred, sa ne revenim din soc! Nu mi-a mai dat prin cap sa o intreb, in momentul ala, de ce mi-a zis la 14,30 ca avionul a plecat, pentru ca daca ar fi plecat, ce facuse pana atunci, looping-uri?! In fine, intreb de o solutie... imi raspunde incurcata si parca jenata, pe un ton scazut "maine..." Avem senzatia toti trei ca e o gluma proasta... Din pacate, timpul trece si nu apare nimeni sa ne spuna ca am fost filmati cu camera ascunsa! Deci, e "pe bune"! In cazul asta - "aoleu, mama!" Ne da inapoi rezervarea electronica, ne trimite la un alt ghiseu pentru reprogramarea zborului... Si mamei ii vine IDEEA "Dar bagajul meu, ca mi l-ati luat deja?!" Tipa, parca si mai stresata, pe un ton in scadere "aaa... trebuie sa mergeti sa-l ridicati... de la terminalul de SOSIRI... la... bagaje pierdute!" Simt ca ma apuca un ras isteric! Mi se pare in continuare incredibil, nu cred ca e adevarat, poate e totusi o gluma proasta? NU E!
Mergem pentru reprogramare si aflam alta "veste buna" - daca ar amana pentru a doua zi, ar avea alta legatura, pentru alta ora, ceea ce ar insemna vreo 16 ore de asteptat pe aeroportul din Kuala Lumpur, pana la zborul de Auckland! Simt ca innebunesc! O intreb daca avionul de maine de Kuala Lumpur nu pleaca la aceeasi ora cu cel de azi?! Mi se raspunde suav ca nu ... asta e din doua in doua zile! ( de fapt, nu era asa, am aflat mai tarziu, dar la ala ... nu mai erau locuri!). Si... solutia? intreb iar calma (ma mir cum de sunt calma si nu strang pe nimeni de gat!). Tipa se uita la mine, face o pauza pentru suspans si ma anunta "pai... cel mai bine ar fi sa plece poimaine!!!!" Nu mai am replica...
In timp ce mama cauta o solutie noi ne prabusim (mai corect spus decat "ne asezam"!) pe doua scaune... Si atunci una din cele mai tari faze - se apropie de noi o tipa micuta, simpatica, isi cere mii de scuze ca ne deranjeaza si pe urma "stiti, sunt de la tvr 1, facem o emisiune despre emotiile despartirii din aeroport, ati dori sa participati?" Ne bufneste rasul "Sigur!" ii raspund, dar trebuie sa asteptati pana poimaine! Ne buseste rasul pe amandoi! (tipa s-a gandit ca sigur suntem nebuni!) "Sau" continuu eu, "daca vreti puteti surprinde emotia cu care ii voi strange de gat pe cei de la KLM!" Tipa pleaca zambind, noi radem... deja e un ras nervos, care nu se mai opreste!
In fine... ca sa concluzionez... KLM nu isi asuma nici o responsabilitate pentru ca, zic ei, "din cauza unei ore de ceata dimineata a fost perturbat traficul aerian o zi intreaga". Asa sa fie oare?! Si cand am venit eu de la Bruxelles avionul a plecat cu o ora si ceva intarziere din cauza vremii... dar a recuperat pana la Bucuresti si nu a fost perturbat nici un trafic! E adevarat, era TAROM (adica "romanii" pe care ii hulim tot timpul!), nu KLM! Concluzia, pe care o sustine cu aplomb tipa de la KLM - "Dumnezeu e de vina!" Sincer, mi se pare incredibil ca o "mare" (ca doar asa se considera!) companie aeriana, in secolul XXI, sa dea vina pe Cel de Sus! Ei, saracutii, nu au nici o vina ... pe cale de consecinta nu iti datoreaza nici o despagubire pentru ca ai pierdut 6 ore in aeroport din cauza lor, pentru ca pleci cu doua zile mai tarziu, pentru ca ai pierdut niste zile de concediu aiurea, ca sa nu mai zic de faptul ca expira viza!

O constatare amuzanta - pe internet, site-urile cu prognoza meteo aratau la Amsterdam vreme frumoasa toata ziua de ieri, fara pic de ceata...

Pareri :-P

Pentru ca m-am enervat ieri destul de rau, m-am hotarat sa scriu un articol cu doua capitole - 1. Ce ma calca pe nervi (dar rau, rau de tot!) X-( 2. Ce ma bucura :-) Prin urmare: 1. Ce ma calca pe nervi ( dar rau, rau de tot! ) X-(

- vecinii nesimtiti, cu care ma cert pe locurile de parcare. Daca parcheaza el acolo, care e problema mea, ce, e loc de parcare?! Daca parchez eu - am parcat pe locul lui! (subit devine "loc de parcare"); - soferii de Dacii vechi, SuperNova sau Solenza, care iti fac sicane pe motiv "uite-l si pe-asta, e smecher, are Logan!"; - soferii de masini de teren ( popular numite "jeep" :D ), care iti fac sicane pentru ca nu se poate, domne, sa plece o "dacie" inaintea lor de la semafor! - soferitele proaste din trafic. Doamne, si soferi barbati sunt prosti destui, dar parca femeile intrec orice imaginatie! Nu stiu cum pot astia sa scrie in statistici ca sunt mai atente decat barbatii, cand ea, mititica, are cedeaza, ca-s oameni pe trecerea de pietoni (care mai au si verde!) si ce face?! Strange tare ochii si calca acceleratia! Nu generalizam, nu sunt toate la fel, dar procentul e muuult mai mare in randul femeilor! (In concluzie, e un stres ingrozitor sa ai masina - iar cand ai mai facut si credit sa o platesti, o adevarata fericire!) - vanzatoarele nesimtite. Bine, ajunsesem demult la concluzia ca vanzatoarele si secretarele de la facultate sunt o specie aparte! E atat de placut sa fii intampinata cand intri intr-un magazin, spunand politicos "buna-ziua", cu un "ce vrei?". Intr-o zi s-ar putea sa spun ... :D - oamenii nesimtiti din mijloacele de transport in comun, care te calca pe picioare si nu isi cer scuze, pentru ca apreciaza, dintr-o privire, ca esti "pustoaica". M-am saturat sa trebuiasca sa ma imbrac "la taior" si sa ma fardez ca de petrecere ca sa nu mi se mai dea branci cand cobor sau ca sa-si ceara careva scuze cand ma calca pe picior! - mosii nesimtiti, cu care eram obisnuita sa ma ridice de pe scaun in autobuz sau tramvai, cu pretextul ca "sunt batrani" si sa comenteze apoi pana coboara, cu jumatate de autobuz, pe tema "Domne, tineretul din ziua de azi!). E, cu asta ma obisnuisem, deja nici nu mai aud. Dar nu ma asteptam sa-mi dea un mos branci pe holul spitalului, in timp ce abia ma tineam pe picioare, chinuindu-ma cu haina si geanta intr-o mana, si cu o branula in vena celeilalte maini... pentru ca, pur si simplu, "dumnealui" nu voia sa treaca decat pe acolo, unde eram eu si asa s-a gandit ca o sa-i fac loc! (asta a fost celalalt lucru care m-a enervat pe ziua de ieri!) - cei de la Academia de Politie, care imi cer taxa ca sa-mi elibereze diploma de master! - bodyguarzii din cluburi si baruri, care se cred importanti, inteligenti si spirituali! - apa rece care imi curge in fiecare dimineata la dus, in loc de apa calda (desi eu o platesc ca "apa calda"!) si care nu mai vrea sa se incalzeasca, oricat o las sa curga! (vecinii, probabil, nu mai fac dus, pe principiul ca "e iarna, domne, nu se simte de sub palton si izmene!") - meseriasii care iti pun faianta in baie fara sa o lipeasca ca lumea de perete, de te trezesti ca-ti zboara faianta in toiul noptii, in asa fel incat iti imaginezi ca o sa-ti iasa un extraterestru din perete, asa ca o iei la fuga pe scari in pijama! ( Mi-e rusine sa mai dau ochii cu administratorul, dupa ce l-am scos din pat noaptea degeaba :"> !)

2. Ce ma bucura ( sau m-a bucurat ) :-)

Faptul ca, atunci cand nu mai credeam ca oamenii pot fi si buni, au fost cativa, "absolut strangers", care mi-au dovedit contrariul (si fara sa-i rog ceva), si anume: - fata din piata, de la mare, care, cand m-am dus seara sa-mi cumpar o lamaie, ca imi era rau, a stat sa-mi faca limonada, ca sa imi treaca starea de greata! - jandarmii care ne-au condus pana la plaja, noaptea, pentru ca ne era frica de o haita de caini (si eram in luna de miere si voiam sa ne plimbam noaptea pe plaja! - cei doi tineri indragostiti de pe plaja, tot noaptea, care ne-au oferit un prosop, ca sa nu stam direct pe nisipul rece si umed (tot la mare, in luna de miere...) - un "nene" din Constanta (dupa nr masinii pe care o conducea), care ne-a batut in geam, pe vremea cand aveam Oltcit-ul, la semaforul dinainte de Piata Unirii, ca sa ne dea o cartulie groasa despre Oltcit-uri, spunandu-ne zambind "poate o sa aveti nevoie pana va cumparati urmatoarea masina!"

Daca am "uitat" ceva de pe lista, adaug ulterior! ;)