Viena

Eheee... trebuie sa-mi incerc din nou condeiul, ca l-am lasat de mult si poate nu mai stie sa scrie!
Ca o paranteza, am sa ma reintorc sa scriu si despre Budapesta si despre Grecia, mai ales cea de anul trecut, ca au fost aventuri frumoase si parca imi pare rau ca n-am scris nimic atunci, cand erau proaspete!

Si, ca sa trec la subiect...

Vine si ziua mult asteptatei vacante! Mi-am dorit sa vad Viena din decembrie 1998, cand am iesit prima oara din tara cu Bogdan, fratele meu, in Budapesta. Nu pot sa uit ziua cand mi s-a spus, stand pe Podul cu Lanturi, ca de aici pana in Viena faci cam 30 min cu vaporul! Atunci am inceput sa visez... Iar in momentul in care trenul s-a pornit din gara Keleti inapoi spre Bucuresti stiu ca mi-au dat lacrimile... atunci Bogdan mi-a spus ceva ce am tinut si voi tine minte toata viata "nu plange ca s-a terminat, bucura-te ca s-a intamplat!"Si in momentul ala mi-am promis mie ca ma voi intoarce in Budapesta si ca voi ajunge si in Viena intr-o zi... In Budapesta am mai fost de doua ori si continua sa ramana un oras care ma fascineaza, Viena in schimb a fost o premiera!

Vineri, ora 5 fara un sfert, ora plecarii trenului nostru din Bucuresti Nord. Cuseta ok, trenul pleaca fara intarziere, conductorul... mai degraba conductoarea, o austriaca care... vorbeste o germana impecabila! Dar... noi n-o vorbim! E, ne gandim, trebuie sa stie engleza, daca avem nevoie. Si la un moment dat avem nevoie. Pentru ca se face ingrozitor de frig! Si, bineinteles, dam pe aer cald si continua sa intre tot aer rece. Si nu, nu plecasem cu paltoanele. Din pacate, nici macar cu sosetele! Mergem la ea si incepem in engleza... numai ca, ghinion, nu stie! Din disperare, incepem sa ne frecam mainile si sa facem "brrrrr" - intelege si ne arata cu mainile cerul! Ce bine ca ne-am linistit! Oricum, e clar, daca avem nevoie de ceva, o sa facem febra musculara pana la Viena! Si ma trece un gand cumplit - daca in Viena toata populatia o fi la fel de "vorbitoare"
de limba engleza!?
In fine, trece noaptea din fericire fara peripetii, macar paturile sunt groase! La vama n-avem nici unul probleme... Si se face dimineata. Si atunci sa vezi punctualitate nemteasca! Exact la 8 fara 3 minute, cand era programat, trenul nostru intra in Westbahnhof, adica Gara lor de vest. Si incepe distractia! Eee, toate hartile de la metrou din Ungaria erau extrem de simple. Aici, in schimb, nu intelegem nimic. Dar nimic! Noroc ca au punct de informatii. Si cei de acolo da, vorbesc engleza!
Intr-un final luam metroul care trebuie si ajungem la Volkstheater. Pe acolo, pe langa cladirea Parlamentului, ar trebui sa fie hotelul. Ne uitam pe indicatoare si nu intelegem nimic. Am plimbat piata inainte si inapoi, am ocolit-o, si, in cel mai indepartat punct cred, EU reusesc sa vad numele strazii pe care stiam ca e hotelul! Si cat trecusem pe langa ea! Ne cazam, din fericire foarte repede. Camerele ... ok. Camere duble, care iti amintesc mai degraba de camerele de camin. Nu in sensul ca ar fi murdare, cu gandaci si baia pe hol, ca la noi! Dimpotriva, e o curatenie de luceste, in baie prosoape curate, gel de dus, in camera tv, etc ... numai ca sunt 2 paturi, o gramada de dulapuri in perete (ooo, de ce n-am si acasa atatea dulapuri!!) si ... doua mese de lucru, cu lampi de birou, tot dichisul. Si parca atmosfera aia de camin peste tot! Oricum, e super ok, mai ales ca pretul a fost destul de mic, iar locatia e excelenta.
Lasam bagajele - o luam la plimbare. Scopul - vestita Mariahilfer Strasse! Pana acolo, o adevarata aventura, evident! Intrebam un tip - ne zice ca e muuuult de mers pe jos. Am ajuns in 10 minute. Cam puturosi austriecii!
Trecem pe langa Hofburg si Museum Quartier pe care o sa le vizitam in alta zi. Frumos, curat, civilizatie... piste de biciclete peste tot, plin de biciclisti (n-am prea vazut rolleri, in schimb!), atat de plin ca era sa ajung pe cadru de cateva ori! Nu de alta, dar cu buna "educatie" de acasa, n-am cascat ochii sa vad ca sunt pe pista, si nu pe partea de trotuar destinata pietonilor. Alt soc - lumea nu trece pe rosu! Poate sa nu vina absolut nimic, iar strazile la ei, in majoritatea lor, sunt cu doua benzi, dar cu toate astea nu trece nimeni decat pe verde! Evident, nu trecem nici noi, ca ne e rusine! Pe Marihilfer, dezamagire... intr-adevar, toate magazinele vestite, dar in schimb lume pestrita, mizerie pe jos si muuulti tigani de-ai nostri. Ne miram cum naiba or mai fi in Romania tigani la cati sunt plecati prin diverse tari. Fac o gluma - "mai, eu cred ca astia se impuiaza si si-i trimit prin Western Union inapoi acasa!" Alta surpriza neplacuta - totul foarte scump, deci shopping-ul la Viena nu prea renteaza! Probabil am ratat reducerile!
A doua zi - la Prater! Cat am visat si la asta! Deh, dovada vie ca visele devin realitate, totul e sa vrei! Ma uit la imensa roata cu frica... dar ma gandesc ca ma voi urca sigur in ea, cu tot raul meu de inaltime, asa ceva nu vreau sa ratez! Ne plimbam printre diversele "jocuri", n-am curaj sa intru intr-una din casutele groazei ( ca erau ... o "groaza"!)... sa fii copil si sa vii la Prater cred ca ar fi vis devenit realitate! Dar merge si la unii mai mari! Ne jucam, ne prostim ... eu imi aleg sa trag cu arcul (cand m-am vazut apoi in poza ce fata incordata aveam... zici ca era cel putin ursul brun in fata mea!) Din 10 incercari nimeresc tinta... de doua ori pe aceeasi, din pacate! Dar castig un ursulet de plus! Ne urcam si in Roata, frumos, ametitor in adevaratul sens al cuvantului! Ce m-a innebunit la Prater - aici era intr-adevar plin de rolleri. Numai ca role de inchiriat n-aveau (ce-ar fi fost?!), doar biciclete - gramezi!
Cand plec de la Prater am o nebunie - sa vad Dunarea la Viena, ca m-a impresionat in Budapesta! Numai ca aici au... mai multe Dunari! Mititele, adica inguste si... total neimpresionante. Lasa, imi promit, o sa ma duc sa o vad la Belgrad! Sau in Muntii Padurea Neagra, radem noi!
A treia zi o rezervam pentru Schonbrunn - asta chiar te da pe spate, prin maretie, splendoare... ce mai, palat in adevaratul sens al cuvantului. Nici un castel de la noi nu a reusit sa ma impresioneze asa! De fapt, e normal, vorbim totusi de fostul Imperiu Austro-Ungar! Vizita costa o gramada - 24 euro de persoana. Bine, la ei toate costa de te rup, si cel mai neinsemnat suvenir. Ghidul e simpatic foc, neconventional si vorbeste o engleza impecabila, cu accent chiar! Ne povesteste despre Sissi, imi aduc aminte filmul si simt ca ma invaluie tristetea pentru tragicul destin al frumoasei imparatese - prima fiica moarta la 3 ani de febra tifoida, fiul mostenitor, Rudolf, se sinucide la Mayerling impreuna cu iubita lui, Maria Vetsera, pentru ca Papa refuza sa-i acorde divortul, nepotul, succesor la tron in locul lui, ucis la Sarajevo de un student sarb (fapt ce a declansat si primul razboi mondial, de altfel), iar ea asasinata la 61 de ani la Geneva. Trist...
Palatul in schimb e superb, gradina la fel, din pacate nu am reusit sa o vad pe toata! Labirintul simpatic foc, m-am simtit ca un copil topaind pe acolo! Gradina zoologica ... incomparabila cu a noastra! Bine, nimic nu e comparabil cu ce e la noi...
In penultima zi am vizitat Hofburgul, Museum Quartier si ... niste stradute foarte frumoase! Numai ca... pe dinafara, ca deja cam depasisem bugetul. Inca un pic de plimbare pe Mariahilfer si... eu, evident, nu rezist, si intru la un net cafe! Asta dupa ce mi-am dat palme inca din tren ca nu mi-am luat laptopul cu mine! Dar... groaza unui bagaj in plus de carat m-a facut sa renunt la "jucaria" de care sunt atat de dependenta in momentele care ar trebui sa-mi fie de "odihna"! Platesc doar jumatate de ora (e minim) si promit ca voi sta mai putin. Si chiar stau. Mai ales ca a mea mama, pe care o cautam, nu se afla pe messenger ca sa ma mai scuteasca de plata convorbirilor internationale!
In ultima zi, dupa o strangere haotica a bagajelor, le depozitam la hotel si plecam sa "pierdem vremea". Si atunci imi aduc aminte ca am uitat sa merg la Catedrala Sf. Stefan. Si mergem. E... nu am cuvinte sa o descriu. Absolut magnifica. De pus la "pastrare" langa celelalte amintiri - Biserica Sf. Dumitru din Salonic si Catedrala (tot!) Sf. Stefan din Budapesta. Inauntru parca uiti de toate si simti numai linistea, fara nici o importanta ca e catolica, Dumnezeu este oricum acelasi pentru noi toti.
Plecam si de acolo si incepem sa ne plimbam pe strazi. Iar eu caut o cutie postala sa pun o vedere pentru frate-miu. O gasesc, in fata unui mic magazin gen tutungeriile de pe vremuri de la noi. Iar acolo mi se intampla o faza foarte simpatica (asa o vad acum!) - cumpar timbrul de NZ, imi cumpar un pix, ca nu aveam, ma uit la vederi, vanzatoarea imi comenteaza in engleza despre ele si imi spune si ea ca e cutia postala in fata magazinului, eu iau o vedere, ii multumesc si dau sa ies ... ea zice ceva si in momentul ala realizez ca vederea nu o platisem. Mi-a venit sa intru in pamant de rusine! Am baguit mii de scuze in engleza, eram rosie ca focul, tipa radea, a zis ceva ca nu e nimic, dar... tot in pamant imi venea sa intru!
Pana la urma atat am pierdut vremea pe strazi... ca era sa pierdem trenul!
Ne-am urcat in el cam cu 10 minute inainte sa plece (as spune gest sinucigas pentru o calatorie cu un tren international!). In gara, alta faza amuzanta - eu fug spre vagon cap de coloana, tarand bagajele dupa mine, nu vad vagonul 418, desi trecusem de 417. Incerc sa-l intreb pe conductor de vagon in engleza, iar el se mira un ""ceee!?" la mine... moment in care ma buseste rasul si repet intrebarea in romana. Habar n-are, e vorba de vagonul austriac. Acum imi dau seama ce noroc am avut, chit ca nu stia tanti engleza!
Numai ca de data asta - supriza! Conductorul nostru e un austriac inalt, zdravan, blond, cu cercel in ureche si care vorbeste o engleza impecabila! Calatoria inapoi parca e si mai obositoare, e normal, trenul pleaca seara din Viena si ar trebui sa ajunga la 14,15 in Bucuresti, ne ocupam timpul care cum putem, spre deosebire de dus nu mai avem chef nici de jucat carti, nimic. Faza amuzanta in tren - ma trezeste vamesul ungur la Lokoshaza, vorbeste o romana cam stricata, dar ok, in schimb genul de "tip dur" si rastit. Ii fac "figura" - el se ratoieste la mine (trezita din somn!) sa-i dau pasaportul, eu imi scot portofelul cu cartea de identitate (evident ca nu mai am pasaport!) si las deschis pana scot CI din locul ei sa se vada pe cealalta parte legitimatia de serviciu, cu antetul Guvernului Romaniei... nici nu s-a mai uitat, decat cu o privire scurta, la cartea de identitate, mi-a inapoiat-o cu un multumesc scurt si a plecat, urandu-ne calatorie placuta in continuare! Deci - si la ei ca la noi!

Concluzii de calatorie - daca trenul a ajuns cu o precizie de ceas elvetian in Viena, in Bucuresti, la intoarcere, bineinteles ca a avut intarziere ... 2 ore!
Ce m-a intristat - ca datorita tiganilor nostri cei mancatori de lebede (si nu numai!) austriecii, zambitori pana atunci, cand te intreaba de unde esti si spui Romania... li se sterge zambetul de pe fata! Iti vine la un moment dat sa spui ca esti de la mama naibii, numai din Romania nu! Trist...
Altfel ... sentimentele unui roman, sau mai bine zis ale unei romance (adica moi) - Viena e o capitala foarte frumoasa, foarte civilizata, cu lifturi la metrou pentru persoanele cu dizabilitati si nu numai, cu o infrastructura extraordinar de bine pusa la punct... dar mie, in nebunia mea (dupa cum ar zice unii, stiu eu cine!) mi s-a facut dor din penultima zi de tara mea si de Bucurestiul meu murdar (dar nu mai plin de tigani decat Viena!). O faza care m-a socat si pe mine - stateam la o terasa pe Mariahilfer Strasse si am avut un moment senzatia (dureroasa) ca sunt pe Kogalniceanu, ca un pic mai sus e Facultatea mea si ca in fata, dupa primul colt, vine Piata Universitatii. Si mi s-a facut un dor cumplit! Oi fi eu mai nebuna...