Cand aveam vreo 18 ani, filmul care si-a pus cel mai mult amprenta asupra mea a fost The English Patient. Castigase Oscarul pentru cel mai bun film, plus multe altele (vreo 9, in total) in anul acela. M-a impresionat iubirea care depasea orice bariera, chiar si pe cea a mortii si mi-am dorit atunci, cel mai mult, sa traiesc o asemenea iubire...
Numai ca iubirea aceea imposibila, iubirea care te consuma si te face sa arzi ca o lumanare nu-ti lasa amintirile pe care credeam eu, copil de 18 ani, ca-ti raman si-ti tin de cald, de lumina si de vise frumoase o viata intreaga. Nu, o astfel de iubire e suficienta pentru o viata doar daca esti cel care se duce de tot si nu mai ai amintiri, nici cum privi in urma. Altfel, ramane durerea. Durere care, cu timpul, se estompeaza, dar ramane totusi acolo, intr-un colt, si mai da un junghi la vreme rea, ca nu-i uiti vreodata cicatricile.
Amintirile nu-ti raman in borcan, nici caleidoscop, sa le poti privi ori retrai cand te simti singur ori pustiit, cand simti ca soarta iti e impotriva si corabiile s-au inecat... Mi-am dorit sa le pot pastra, cu capac bine strans, si sa le scot doar pe cele mai frumoase dintre ele, pe cele care mi-au facut viata plina de soare. Dar nu se poate... ori nu-mi pot aduce aminte decat franturi, ori vin insotite de cele pline de amaraciune, care lasa mai mult pelin decat miere in urma lor.
N-ajuta la nimic o iubire ca-n filme, daca n-o poti trai o viata. Si n-o poti trai o viata, pentru ca viata inseamna mai mult decat 150 minute de intrigi, suspans si happy-end. Viata inseamna oameni care se schimba si nu neaparat asa cum am vrea noi, griji, probleme, bucurii, dorinte, unele implinite, altele nu. Viata e complicata, ca ne-o complicam singuri sau nu. Iar amintirile nu tin de cald, nici de lumina, nici de vise frumoase.
