Sau Firenze, cum e numit orasul in italiana si cum, parca, suna si mai frumos.
A fost o prima experienta din mai multe puncte de vedere: prima oara in Italia, desi imi jurasem candva ca n-am sa calc, din cauzei experientei neplacute a altora pe acele meleaguri si prima oara in viata mea cand am zburat cu un low-cost, iarasi, lucru pe care mi-l jurasem ca n-o sa-l fac vreodata.
M-am stresat de zborul cu avionul... dar nimic nu ma pregatise pentru ce aveam sa traiesc in "autogara" numita Aeroport Baneasa. Chiar n-am crezut ca poate exista asa ceva. Si nu ca e mic, asta nu m-ar fi deranjat. Dar organizarea - sau, mai bine zis, lipsa de organizare - de pe un aeroport international, oricat de pentru low-cost o fi el - m-a socat. Intai, pentru ca am ajuns cu 2 ore inaintea zborului, cum scria, de altfel, si pe bilet, a trebuit sa stam intr-un spatiu extrem de mic si de friguros, sa ne luam la revedere de la insotitori si sa ne asezam la o coada pentru verificarea pasapoartelor. La acea coada minunata am stat cam o ora, timp in care am aflat ca zborul are intarziere (initial de 10 minute, care mai apoi au devenit 30 minute, care, la randul lor, s-au transformat intr-o ora). E, la coada pentru verificari pasapoarte se statea ca pe vremuri la zahar si la ulei (pentru cine a prins si isi mai aduce aminte!) - adica cu imbranceli, inghionteli, bagat in fata si tot tacamul. Intr-un final apoteotic, au trecut toti imbrancitorii mei si am reusit sa ajung si eu, mi-am pus lucrurile in nelipsita tavita de plastic si am fost intrebata suav: "nu aveti lichide sau materiale interzise in bagaj, nu?" Am raspuns "nu, nimic interzis, ce am lichid este in punga sigilata" (uitasem sa scot punga din rucsac!) Cred ca i-am repetat de doua ori in timp ce ma chinuiam sa scot punga din rucsac, pana s-a prins si el si mi-a zis "da, da, scoateti punga!". Am sperat ca prea multi teroristi pe zborul Bucuresti-Pisa n-ar trebui sa existe (statistic vorbind!), pentru ca altfel nu m-as fi simtit deloc in siguranta cu politia de frontiera de pe Baneasa!
Dar, abia dupa ce am trecut de coada a devenit mai interesant. Pentru ca usile care dadeau pe aeroport erau deschise mereu, distanta dintre noi (adica dintre cele cateva scaune murdare) si usi era de vreo 5 m poate si era un frig de-ti zbarnaiau urechile! Magazinul duty-free (unicul!) era, ca dimensiune, cam jumatate din "non-stop"-ul din statie, iar in afara de el mai era un "snack-bar" (pe cuvant!), din care puteai observa un fum de-l taiai cu cutitul si o tejghea. Mai mult nu ne-am incumetat, dar am facut pariuri intre noi ca in mijloc ar putea fi o masa veche de biliard, iar in lateral niste jocuri mecanice. Asa, ca prin sate! :D
Spre norocul meu, am internet pe telefon, asa ca am stat cu gluga pe ochi, asteptand sa se apropie ora de imbarcare, apoi sa treaca coada (mai mare si mai dezorganizata decat cea de la control pasapoarte), ca sa ma pot apropia de poarta de imbarcare. Dupa care ne-am urcat intr-un autobuz care ne ducea pana la avion, autobuz in care am mai intrat in conflict cu niste insi care se proptisera, cu bagaje cu tot, in usa. Probabil, asa se gandeau ei ca vor reusi sa se urce primii in avion si sa-si ocupe locurile mult visate.
Despre cum se urca lumea in avion si despre coate si imbranceli ca-n rata comunala nu mai vreau sa povestesc. Oricum, finalul a fost fericit - adica am gasit doua locuri unul langa altul, gratie faptului ca nu-mi place sa stau la geam. Toata lumea era asezata strategic la geam, evident, din dorinta, probabil, de a admira norii deasupra carora aveam sa zburam. (in Bucuresti in acea duminica ningea teribil!)
Zborul in sine a fost ok, chiar nu as putea sa spun vreo diferenta intre Wizz si Tarom, din punctul meu de vedere, ca pasager (fricos!) Singurul lucru pe care l-as putea reprosa la primul zbor a fost lipsa de reactie a stewardeselor in momentul in care la aterizare, probabil sechele ale zborului de asta-vara, am avut niste dureri cumplite in urechi, incat abia ma abtineam sa urlu. E, eu ma tineam cu mainile de urechi si ma strambam ingrozitor, iar pe ea o interesa daca isi imbraca el haina sau o pune in compartimentul de deasupra. Sincer, n-am inteles problema cu haina - ne-am fi putut sufoca cu ea la aterizare? Ar fi mancat-o si se ineca cu ea? Cred ca nu, pentru ca totusi e cam mare, iar dupa ar fi bagat o maneca sau gluga ar fi scos-o inapoi si ar fi zis ca n-are nici un gust.
Si asa am aterizat in Pisa. :)
Cred ca mi-a placut din prima clipa cand am pus piciorul jos din avion (la propriu!) In primul rand, clima e alta, temperatura mai ridicata, era senin si un apus de soare ca-n povesti! Din acel moment totul a fost frumos - controlul de pasapoarte civilizat, asa cum stiam ca trebuie sa fie, ghiseul de informatii turisti, biletele de autocar spre Firenze, mai ieftine decat cele de tren, autocarul civilizat, autostrada nu mai spun, pe marginea drumului iarba verde si maslini, cate un palmier, case frumoase si, uneori, cate un mic castel. Nu-mi mai aduc aminte daca am vazut doua sau trei castele, pentru ca la un moment dat aveam o stranie senzatie de deja-vu!
Apoi, Firenze... unde am reusit sa ne ratacim un pic, in drumul nostru spre hotel, cu toata harta din dotare (si in conditiile in care hotelul era aproape de centru, cam la o strada de Dom).
La hotel, o mica problema: hotel micut, afacere de familie, o tanti in varsta - proprietareasa - si un angajat filipinez, nici unul vorbitor de limba engleza. Nici noi de italiana, evident! Ne-am descurcat cu greu, i-am explicat ca vrem sa-i platim de la inceput, pana la urma a si inteles, ne-am inteles cand e servit micul dejun si filipinezul ne-a condus in camera, prin niste holisoare inguste, in care mai gaseai: o vitrina cu bibelouri, cate un tablou, o oglinda si totul era vechi, dar vechi in sensul cochet si bine aranjat pentru locul in care era pus. Iti dadea senzatia ca ai aterizat in timp, la inceputul de secol XX... si parca asteptai sa apara o femeie cu rochie lunga, moda din Belle Epoque, sau un domn cu joben.
Restaurantul recomandat nu l-am gasit, asa ca am intrat in altul, Vecchio Mercato, ce ni s-a parut prietenos. Instinctele s-au dovedit a fi corecte, mancarea a fost excelenta, vinul delicios si serviciile ne-au impresionat placut. In general, toata mancarea de acolo mi-a placut - am mancat pastele lor delicioase, facute in casa, pizza cum e ea la mama ei, adevaratele bruschete si ... melanzane alla parmigiana, o bunatate cu vanata si parmezan, comandata intr-un barulet, pentru care doamna de la bar s-a strambat cand a auzit comanda ... si asta pentru ca s-a imbracat si a plecat la piata sa cumpere vanata special pentru noi!
De retinut - capuccino nu se bea decat pana in ora 12 (ziua)! Stiam dinainte, asa ca am fost pregatiti. Daca il ceri dupa aia, se uita urat la tine. Si au dreptate, pentru ca, dupa paste ori pizza, stropite cu vin rosu, cafeaua care merge e espresso, in nici un caz cea cu spuma de lapte!
In seara de Valentine's am petrecut in mod romantic la Trattoria ZaZa, unde au gasit o masuta si pentru noi, chiar daca nu rezervasem nimic. Si unde m-a amuzat baia, care arata ca si cum ar fi fost mostenita de la Iulius Cezar! (cu statui si asa mai departe, de te simteai un pic ca-n muzeu!)
Ce m-a impresionat: in primul rand, Domul. Te da pe spate (chiar si la propriu, pentru ca e atat de mare, incat nu-l poti cuprinde cu privirea!) Apoi, Palazzo Vecchio (pe care, din pacate, l-am vizitat doar pe dinafara), Piazza de la Signoria, Ponte Vecchio, Palazzo Pitti, Basilica di Santa Croce, fiecare colt de strada e istorie, la fiecare colt e o opera de arta, icoane imbracate in sticla, vechi de sute de ani, pe coltul cladirilor... In Palazzo Pitti am intrat, am vizitat galeria de picturi si camerele. Picturile te lasa fara grai, chiar daca esti un profan, ca noi. Si sa vezi Sala Tronului sau dormitorul Ducesei ... ma uitam si mi-i imaginam acolo, ma gandeam cum dormea in acel pat sau cum se uita in oglinda innegrita de ani ... Gradinile le-am ratat, din motiv de frig, cu promisiunea ca ne vom intoarce si o sa le vedem pe toate, pe indelete.
Dupa 3 zile ne-am despartit cu greu de oras... Am plecat pe acelasi drum spre Pisa, ne-am oprit la aeroport, am vazut ca avionul are o mica intarziere (iarasi!) si ne-am gandit sa vizitam orasul si celebrul sau Turn. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, a inceput o ploaie marunta si extrem de rece, ceea ce mie mi-a cam taiat jumatate din entuziasm. Am luat un autobuz pana la gara, acolo am cautat informatii, am gasit un birou de relatii clienti, unde am intrat obisnuiti cu italienii nostri prietenosi din Firenze. Spre surprinderea noastra, un domn mai putin prietenos ne-a explicat, intr-o engleza ce-i drept impecabila, ca avem birou de informatii turisti 200 m mai incolo si ne-a expediat. Am gasit biroul de informatii turisti, iar acolo o tanara draguta numai fizic ne-a dat o harta si cateva informatii rapide, asta dupa ce s-a dezumflat vizibil cand i-am raspuns la intrebarea din ce tara suntem. Urmand indicatiile, am luat-o pe o strada pietonala si am mers pe ea pana m-am murat de tot pana la prima intersectie... acolo am consultat harta si am descoperit ca mai avem muult pana la Turn, asa ca mi s-a dus si cealalta jumatate de entuziasm! In concluzie, ne-am intors la aeroport si am pierdut vremea pana la plecarea avionului.
Pilotul de la intoarcere se simtea, probabil, un Schumacher al aerului, pentru ca a decolat intr-un mod care mi-a trimis stomacul in gat. Am avut locuri si pe ultimul rand, asa ca toate senzatiile au fost traite din plin si "starea de bine" amplificata de stewardesele care barfeau in spatele meu, ca la piata. A urmat, dupa doua ore, o aterizare tot ca pe pista de curse, facandu-ma sa-mi imaginez ca vom lua si turnul de control cu noi pana la prima frana... si am ajuns, din nou, in Bucurestiul mult iubit, de data asta cu niste nameti cat casa.
Discutie amuzanta intre mine si soferul de taxi care ne ducea de la aeroport spre casa - eu, socata de troienele imense de zapada din dreapta soselei, in Baneasa, in apropiere de Ikea: "nu va suparati, aici trebuia sa fie trotuarul?" El (cu ochii cat cepele, intorcandu-se la mine): "dar de cat timp sunteti plecati din tara??!" Eu, deja cu jumatate de gura, mai mult mormaind "pai, de 3 zile, dar, zau, nu era asa!"
